Tuesday, March 30, 2010

Muntii Stancosi din AmN sunt impresionanti. Se intind pe sute de km -latime, zeci de vai largi, paduri imense, rauri largi cum poate numai in Retezat sunt unele, in Romania. Si ursi, cam multi dupa anumite pareri; dupa altele, pumele ar fi mai multe, depinde pe meniul cui preferi sa fii :) .

Daca in imaginea de mai sus vedeti ceva zburand, sa stiti ca nu sunt vulturi, ci tantari. Sunt imensi, si, let me tell you that, nu sunt sfiosi deloc. Imagineaza-ti un fel de colibri pentru care tu, cititorule, esti un cocktail ambulant, irezistibil (te simti flatat, nu?). :)

In sfarsit, daca te dai cu Impulse :) si nici nu te impresioneaza ursii si alte vietuitoare, poti sa mergi in drumetii extraordinare. Poti sa vezi turme de elks -un fel de cerbi, ursi cu pui de preferat in departare, castori (nu vand insa nici un fel de ulei), marmote -contrar asteptarilor, sunt cam de 10kg, nu-s mici deloc. Din loc in loc, te intersectezi cu biciclisti, calareti prin paduri, pe rauri sunt caiace sau rafts (white-water rafting e f palpitant, merita facut). Surprinzator, lacurile din mijlocul muntilor au uneori plaji in toata regula, cu docuri, barci cu panze, pescari - conduci, si deodata dupa un munte apar o multime de panze multicolore, nu intelegi in prima faza ce-s cu ele. Din loc in loc, cate un semn iti indica un izvor termal amenajat, and believe me, nimic nu e mai fain decat sa stai in miezul iernii intr-un astfel de izvor, afara sa fie -30C, exact ca maimutele acelea din Japonia pentru care un realizator de la teleenciclop facuse o obsesie la un moment dat (pe buna dreptate).
Unele lacuri -obsesia mea ptr mare- sunt ca niste mici mari, zeci km in lungime, 1-4km latime, serpuind printre munti. Efectiv te simti ca pe litoral, si daca mai si dai peste un restaurant bestial tinut de un neamt, poti sa enjoy un autentic gulash/snitzel intr-o seara calda, cu soarele apunand peste munti.


Alte lacuri sunt strajuite de dealuri -inspre Pacific- cu vii, este absolut bestial sa degusti samplers de vin bun, seara, liniste-muzica de calitate in surdina, oameni de bun-simt in jur, negrabit de nimeni, cu niste aperitive fine pe masa -nu excesiv sau exotic, chestii normale si bune, branzeturi, garden salad, strudel de mere (ca tot v-am spus de neamtul ala). Undeva mai jos, vezi niste caprioare la marginea drumului, pascand nestresate de nimeni.

Monday, March 29, 2010

Paste

Yeeeiiii, vine Pastele! O sa am liber o saptamana!!

Btw, suntem invitati la alti romani. Din cei 10, nu cunosc decat vreo 5. Keep your fingers crossed for me sa nu aiba aia manele. Si sa nu fie salata de icre facuta cu muuuuult ulei de foarea-soarelui, pe care gazdele sa o laude in asa maniera incat sa fiu fortat sa gust. A, fara sarmale, ok? -cele de varza ma streseaza, alea cu in frunze de vita sunt ok.

Racitura e un big red flag ptr mine. Daca mai are si mult ustoroi, sunt mort - nu ma intelegeti gresit, imi place un mujdei, dar cu ceva ne-gelatinos (ciudat ca imi plac totusi jeleurile gen gummy bears, chiar f mult! :) ).

O sa spuneti ca sunt prea pretentios, dar sa stiti ca imi plac urmatoarele:
  •  friptura de miel, cu sos de preferat mai "gros" (n-am prea multa cultura culinara);
  • sosul de mai sus sa fie facut cu ulei de masline si sun-dried tomatoes;
  • drobul;
  • sa ciocnesc oua dar sa le pasez altora sa le manance;
  • ceva placinta, de dovleac ar fi de preferat, e buna si cu branza dulce;
  • cozonac - dar sunt cam pretentios la calitate, mai bine cumpar decat sa jignesc sentimente;
  • check this out - cu cozonacul, sa am si ceva vin rosu, de preferat mai dulce; sau un brandy super;
  • in cazul in care vinul de mai sus e sec, sa il combin cu juma pahar suc portocale (iese ceva gen sangria);
  • sa nu vb la masa despre serviciu/medicina/spitale/criza financiara. planuri de vacanta ar fi un subiect bun, carti, poate stiri generale;
  • neaparat sa nu fie folosita ocazia ptr interese financiare - gen: stiai ca noi facem si poze pentru bebelusi? sau - Uite, vreau sa fac un party cu colegii mei, ar fi un prilej bun sa prezint -si aici urmeaza mai stiu eu ce catalog. NOT interested;
  • mers la biserica - e ok, vreau, pana in clipa cand sunt acolo. Da, cred, dar nu stiu, ma plictisesc teribil intre oamenii aia, ascultand o slujba juma eng juma romana (cred ca o sa merg la biserica greceasca de fapt). Ultima oara cand am fost pe la biserica romaneasca (era tot de Paste), m-am simtit naspa, inghesuiala, comentarii in gura mare, unul intr-o haina de blana!!! pana in pamant care semana cu Mihai Viteazu' fara basca (stiti banuiesc ca era chel) incercand sa faca ordine. Thank you, but no thank you.

Friday, March 26, 2010

Am o mare problema in a alege titluri pentru posturile mele. Poate vreau sa spun prea multe, poate nu mi-e nici mie clar uneori uncotro ma indrept in postul respectiv.

Afara e ceea ce un roman ar numi negura - nu nori, ci un fel de intunecime difuza care invaluie cladirile facand varfurile lor si cerul sa se contopeasca. Cumva e aceeasi atmosfera din pozele alb-negru de pe front facute de bunica-miu (p) prin Rusia. Imi povestea in putinele ocazii cand vroia sa vorbeasca despre razboi cum, ca tanar locotenent intr-o companie de mitraliori -for whatever reason germana- a fost martorul unor atacuri ale vasnicei armate ruse in care soldatii, imbarbatati bine cu vodka si pistoalele comisarilor politici din spate, strigau ura si veneau in valuri secerate de mitralierele lor; peste un val venea altul si altul pana se forma o movila de tineri, parinti ai cuiva, copiii altcuiva, iubitii altora. Te gandesti ca fiecare om care moare este ca o picatura de apa cazand intr-un lac generand unde care misca in diferite grade frunzele de pe suprafata apei, cu atat ma mult cu cat sunt mai aproape. Anyways, in economia razboiului, compania primea din parte unor ofiteri superiori aflati in vile la multi km de front ordine sa atace partea rusa. Nu o faceau, mimau atacul. Oricum erau destui dezertori rusi, ii tineau cateva zile cu ei in transee dupa care simulau un atac si ii prezentau pe dezertori ca prizonierii capturati in urma mini-ofensivei dintr-un razboi inutil si prostesc, precum sunt toate razboaiele.

Cu cateva zile in urma, stateam intr-o intersectie. In dreapta fata, un truck cu un mesaj interesant pe bara: "If you don't stand behind our troups, you should stand in front of them." Ma gandesc cat de putini oameni lucizi sunt in jur, cat de eronat inteleg ceea ce se intampla, cat de usor sunt de manevrat in directii care nu au nimic de a face cu ei, cu ceilalti. Ne laudam ca suntem fiinte rationale, dar in fapt nu suntem; am ramas profund instinctuali, emotionali - a se citi foarte manevrabili. Uneori atat de manipulabili incat situatia frizeaza penibilul. Imi amintesc de pre-recrutatea in armata, in liceu. Un gradat incercand sa faca ordine cu un 1-2-3 hilar. Un test de pseudo-psihologic in care eram intrebati daca ne-am dat cu capul de pereti, sau daca ne-am gandit sa ucidem pe careva vreodata. Un psiholog penibil cu intrebari de gradinita, ceva gen care e diferenta intre un vapor si o castana (nici n-am stiut ce naiba sa-i raspund, ca sa fiu sincer m-a blocat stupizenia intrebarilor). Pentru ce avem nevoie de armata? Inteleg ca sunt cativa mosi impotenti care isi sublimeaza energiile in ceea ce numesc "onoare" sau "patriotism", dar dincolo de asta? "Ca sa ne apere"? de cine, de armatele de zombies ale altor mosi impotenti? de neinteles...

Thursday, March 25, 2010

Imi e dor de mirosul de padure din Romania, vara. E un pic prafuit, incins, si mai ales cu aroma (nu stiu daca e cuvantul corect) unei zile in care n-ai nimic altceva de facut decat sa umbli brambura printre copaci. Mergi si mergi, si poti sa dai peste izvoare curgand din cismele vechi, acoperite de ierburi; daca ai sti sa descifrezi literele chirilice sterse, ai afla despre vreun Voicu si despre ai sai, morti de peste 150 ani. Ca noi toti, a trait, a iubit, a urat poate, a avut copii, a mintit sau poate a fost un monument de cinste, cine stie, cui ii mai pasa dupa toti anii astia? Treci prin padure si ajungi in mijlocul unui sat adapostit intr-un fel de rapa adanca si larga - probabil iarna era mai usor de suportat in adancitura aia. Ai sentimentul ciudat ca ceva lipseste, dupa cateva minute iti dai seama ca e prea multa liniste pentru o asezare. Mergi pe drumul prost intrebandu-te ce fel de gospodari sunt astia, dar apoi realizezi ca ferestrele caselor sunt toate inchise, neobisnuit pentru caldura de la miezul zilei. Casele par ponosite, iar putinele zgomote sunt infundate, de parca aerul e o vata transparenta. Te intrebi unde sunt toti plecati, si deodata iti dai seama ca satul este parasit complet de zeci de ani, probabil din anii '50-'70. Da, si scoala e tot acolo, biserica e tot acolo, uitate de timp in rapa lor. Poate in biserica aia s-o fi botezat acel Voicu, poate in cimitirul pe care-l banui in spatele ei, printre tufisuri devenite pomi, o fi ingropat. Te gandesti la el, si printr-o bizara simetrie, inchizi cercul, pentru ca si el te-a imaginat acum mult timp; si parca simti cum ochi din alta lume te privesc, linistea devine mai apasatoare. Iti dai seama ca in lumea asta totul trece, nu e cale in jurul acestui adevar. Asa cum te plimbi tu acum prin satul lui Voicu, altii in viitor vor gasi intr-un colt de net "satul" tau virtual, cateva imagini poate, cateva ganduri; pentru ei vor fi la fel de antice cum ti se pare tie "blogul" lui Voicu, scris in chirilicele unui an obscur de prin 1800.

Wednesday, March 24, 2010

Concedieri

Urasc sa concediez un angajat care isi face treaba.

Desi mi-am petrecut ultimii 15 ani in universitati, mi se par struto-camile, cu structuri depasite de vremuri. Se prezinta drept organizatii non-profit; in realitate sunt business-uri in toata regula ce investesc profitul in diverse fonduri/cladiri etc. Nu am nimic de obiectat acestor investitii, dar ceea ce enerveaza este incetineala cu care se misca si nivelul de politics care fac univ sa piarda bani in mod stupid (un business real ar castiga mult mai mult, in aceleasi conditii). Da, politic sunt safe independent de un management defectuos, pentru ca orice spital care se respecta este fortat sa aiba colaborari cu centre universitare, cu programe de research (ranking mai bun, atrage rezidenti mai buni).

Well, pe scurt, din cauza unor administratori limitati dar platiti cu >0.5 mil$/an, sunt nevoit sa concediez un angajat. Nu mi-ar pasa prea mult, dar asta e bun. Munceste f eficient, e inteligent, ce sa mai spun, de fapt imi cam face partea din treaba care ma enerveaza. Cred ca am mai spus faptul ca sunt adeptul simetriei in relatiile cu cei din jur, mi se pare corect sa sprijini pe cei care te ajuta onest (la max nivelului fiecaruia). Face parte, according to me, din "igiena" sociala, genereaza un sistem de relatii mai solide care pot fi fructificate in viitor. Mi se pare de ex stupid ca un supervisor sa incerce sa pastreze tiranic un angajat intr-o pozitie inferioara potentialului acestuia numai pentru ca isi face bine treaba acolo (dandu-i de ex o referinta fals inferioara realitatii). Anyways, cert e ca am intrebat si pe altii daca nu au nevoie de un assistant bun, toti s-au plans ca trebuie si ei la randul lor sa concedieze/comaseze jobs.

Unde o fi sfarsitul crizei asteia? -in afara de declaratiile stupide ale unor politicieni lipsiti de orice scrupule

Friday, March 19, 2010

Flashback

De cativa ani, vorbesc cu ai mei la modul "mecanic". Ii sun din cauza reminder-ului din Outlook, conversatia este incredibil de monotona, ei ma intreb ce fac, eu ii intreb ce mai e prin Mangalia. Dar adevarul este ca ii iubesc numai de la mii de km, iar de indata ce interactionam abia ma abtin sa nu inchid telefonul. Uneori il inchid; cand eram mai "tanar", aruncam cu el in perete de enervare (cam vreo 4 telefoane au "pierit" in felul asta).

Din an in paste ma asez comod pe canapea si joc pe psihologul cu mine insumi, incercand sa descifrez sursele aversiunii mele fata de ei. Nu e nici un mare secret, imi amintesc nedumerirea de pe la vreo 7-8 ani (ca pana atunci i-am vazut de vreo 20 ori), cu maica-mea folosindu-ma ca element de santaj emotional (clasicul "imi iau copilul si plec la mama"). Dragi mei parinti, oameni inteligenti de altfel, m-au privit mereu ca pe o celebra vaza din sticla de Murano, avand valoarea prezenta numai pentru ca ei au  suflat in bucata aia amorfa cu maiestrie. Prin "maiestrie" intelegeti foi rupte in clasa 1, ascultat la poezii printr-a 4-a, facut scandal ptr note<8 in liceu. Ceea ce nu se potrivea in patul lui Procust al convingerilor parintesti era intampinat cu un prompt "cat timp esti sub acoperisul meu...". Bineinteles ca au fost si multe momente fericite, cu atat mai fericite cu cat eu eram mai "controlabil".

De pe la vreo 16-18 ani, fraza cu "acoperisul" devenise cam prea frecventa. Am hotarat sa "evadez", si am plecat la facultate in Bucuresti. A fost o mutare inspirata, orgoliul lor era hranit de statutul meu de student cu note mari (unele erau puse de mine in carnet :) ), iar eu aveam in sfarsit liniste. Mi-am dorit un computer -cam toti aveau in jur; l-am obtinut dupa cateva luni de certuri. Am vrut apoi o masina: a durat cam 1 an, mi-au luat o dacie de 20 ani, platind cam 1/10 din pretul hainei din blana a maica-mii (deh, daca nu-mi tineam pliscul-nici eu nu eram usa de biserica- si i-am spus ceva in genul "vezi sa nu intri in catedrala, sa nu te confunde aia cu Brancoveanu'... ). Mda, in timpul respectiv ai mei castigau mii $/luna, iar orice tentativa a mea de a gasi finantare minima in proiecte de altfel ok, era intampinata cu "dar noi te iubim atat de mult, ce iti trebuie X"? Orice zi era un sir de telefoane la care raspundeam intr-un bloc de 1:10. Traumatizant :) . Una din fanteziile mele devenise -inainte de a nu-mi pai pasa- aceea de a trimite un cec prin posta cu suma probabil cheltuita de respectivii pentru educatia/intretinerea mea, urmata de o scrisoare scurta dar dura. M-am maturizat intre timp, am hotarat sa am o relatie cu ei cat de cat acceptabila; credeti-ma, nu e usor deloc.

Multumesc lui D ca am reusit prin propriile mele forte (+D :) ) sa plec din tara, partial si pentru a nu mai depinde financiar de ei in nici un fel. Am mers pana acolo incat nu au stiut ca voi pleca pana in ultimele zile; mi-am platit singur examenele si ma plimbam prin Bucuresti ca un miliardar excentric -e un pic de nebunie in asta, recunosc- trecand calm si zambitor printre oamenii stresati pe care stiam ca nu-i voi mai vedea in cateva zile. Am sunat acasa -poate a fost si un gen de razbunare- si le-am spus ca am o veste importanta; nimic mai mult, in ciuda staruintelor. Am ajuns la ei, si le-am trantit bomba: in 10 zile plec peste ocean! "Nu se poate, iti trebuie viza, pasaport! -erau in buzunar. Iti cumparam noi post, facem, dregem!" Le-am spus franc ca nu ma intereseaza, am gasit sprijinul necesar in alta parte, iar ajutorul conteaza atunci cand ai nevoie de el, nu cand nu ai. Au simtit ca nu mai au nimic de spus, iar atunci am indulcit discursul oferindu-le, civilizat, o cale de iesire respectabila; nu avea rost sa intru in copilarii a la Dumas.

Wednesday, March 17, 2010

Respiro

Nu va cer sa va imaginati lumea ca fiind carata pe spatele unui elefant care-si sprijina fiecare picior pe cate o testoasa imensa inotand in ocean (banuiesc sincronizata cu celelalte 3 surate). Nici nu va invit sa impartasim alte perspective complicate asupra vietii, mortii, lumii - in fond nici unul nu stim nimic, iar daca am sti nu am avea limbajul adecvat pentru a transmite. Ceea ce incerc sa transmit acum este nevoia de simplitate.

Uneori eu nu ma simt eu, uit ca exist. In momentele astea, "eu" sunt o mare de mici intrebari, probleme, alegeri, activitati. Vorbesc cu "mine" in gand, ma intreb cum sa fac asta sau aia, dar e ca si cum as fi la ghiseu cu mine insumi, profesional, nu intim. Imi raspund ironic uneori, alteori ma bat parinteste pe "umar". Nu, nu sunt schizofrenic :) . Dar din ce in ce mai mult simt ca eu nu mai am timp sa fiu eu, pur si simplu. Sa stau si sa ma uit la stele si sa nu gandesc nimic, doar sa simt, sa ma simt. "Eu" am devenit un grup format din 2 entitati, una care gandeste o actiune iar alta care executa fara prea multe discutii.

Zilele trecute de ex, coboram niste scari si deodata am realizat ca am picioare :). Eram sa cad, stiu, pare de-a dreptul hilar si chiar este. Acum mai uitam ca niste chestii se misca pe tastatura, mda, probabil ca sunt mainile mele. Ceva parca nu e natural in toata povestea asta, ma intreb cine/ce sunt eu si ce caut aici, de ce nu in alta parte, de ce acum? Bineinteles ca nu inteleg, dar am senzatia aia frustranta ca raspunsul e chiar in fata mea si eu pur si simplu nu il vad. Ma mai gandesc ca poate ar trebui sa merg inainte si sa nu iau in seama "neregularitatile" observate, si chiar o fac de cateva ori pe saptamana. Dar daca pierd ceva totusi mergand inainte fara sa ma uit in mine? Daca ma distantez mai mult decat ar trebui de mine insumi?

Tuesday, March 16, 2010

Lectia ochilor oblici - episodul 4

Un afacerist inteligent si pragmatic cu care am avut privilegiul sa vb acum vreo 2 ani mi-a deschis ochii asupra unui lucru de altfel evident. "Voi (se referea la publicul consumator) credeti ca in lumea financiara din care toti facem parte se tranzactioneaza firme, case, masini, diverse alte produse, etc. Nimic mai fals. Un singur lucru se vinde sau cumpara in realitate: Riscul."

Riscul este o notiune abstracta, produs final al unor calcule statistice bazate pe date extrase din evenimente anterioare. Bineinteles insa ca "puterea statistica" a calculelor este direct corelata cu nr acestor evenimente - poti evalua cu atat mai fidel riscul cu cat ai mai multe exemple validante in trecut; corectitudinea valorii riscului =masura a fidelitatii "prezicerii" viitorului. De aceea nu exista modele viabile de a prezice/rezolva o criza financiara in prezent, iar analistii sunt ca niste scafandrii inotand intr-o apa tulbure in care abia isi vad degetele.

Inainte de a prezenta un sir de evenimente interesant, trebuie sa mai fac o precizare asupra acestei exotice lumi financiare din prezent. Daca ati compara-o cu planeta pe care specii apar si dispar in fiecare saptamana, n-ati fi departe. Fiecare "item" transactionat este ranked si vandut altora, de multe ori este descompus in parti al caror risc este evaluat separat; uneori aceste parti provenite din diverse produse initial total diferite sunt unite in pachete din aceeasi "familie" de risc iar micutul frankenstein astfel format este revandut, si asa mai departe.

Pe scurt, un grup de afaceristi onerosi au hotarat sa profite de disponibilitatea bancilor de a da credite si au luat in luneta un grup f numeros de clienti cu IQ/responsabilitate similare cu ale aluia care vinde gogosi in targul Vitan (desi poate il jignesc acum). Astia au primit imprumuturi  pentru case ale caror rate nu si le putea de fapt permite (inselatoria contractelor a fost ca in primii 1-2 ani clientii plateau mult mai putin, situatia se decompensa brutal in anul 2-3). Aceste mortgage loans au fost puse in pachete, descompuse pe grupe de risc, si vandute in toata lumea investitorilor diversi. Cum de au fost aia prosti sa le cumpere? Relativ simplu, riscul asociat cu aceste mortgages a fost intentionat prezentat ca mic prin crearea unui "capac aurit" al galetii vandute (s-au dezmembrat aceste mortgages si au fost reasamblate pe grupe de risc, investitorilor dispusi sa cumpere li s-a prezentat grupa de risc mic ca fiind reprezentativa pentru tot pachetul vandut, pachetele parand f promising cand de fapt daca bagai mana mai adanc in galeata dadeai de mucegai).

Dupa cei 2 ani de gratie, noii proprietari s-au trezit in fata unor rate imense, care incercau sa recupereze si platile mici din prima perioada. Bineinteles nu au fost capabili sa le plateasca, bancile au intrat in panica, cumparatorii finali ai acestor riscuri au vazut imaginea reala si s-au speriat rau, lumea finaciara a intrat in panica si fiecare investitor s-a retras spre a se proteja de ceea ce a vazut ca o lume incerta, in care nu mai stii care e riscul real al investitiei. O armata de Neo treziti brutal de Morpheus, vazand ca au trait pana acum intr-un Matrix creat artificial de aia onerosi amintiti mai sus.

Va urma ultimul episod, deosebit de interesant :)

Monday, March 15, 2010

Lectia ochilor oblici - episodul 3

Alt meeting, alt post. :)

China a realizat un alt fapt interesant: poate folosi criticile referitoare la libera circulatie a propriilor cetateni intr-un mod inteligent. De ce nu ar lasa drum liber celor ce vor sa studieze in occident? Va amintiti sloganul: "Nici o masa fara peste?" Adaptat la Am de Nord, ar suna: nici un laborator de cercetare fara cel putin 1 student din republica populara. Vei spune "pai ce castiga china din acest brain-drain??". Simplu, daca vei citi fraza urmatoare. Noua politica este de a oferi oricarui absolvent de master/phd al univ din AmNord care doreste sa se reintoarca in patria mama un post bun si resursele financiare de a face acelasi lucru pe care l-a invatat in occident. Inspirata miscare, corect?

Dar sa ne reintoarcem putin in timp la consecintele financiare ale mutariilor strategice ale C. In ultimii ani ai deceniului '90, criza care ne afecteaza in prezent se prefigura in occident. China a oferit un blanc check acestei situatii, o bula de oxigen prin resetarea costurilor de productie la un nivel care facea iar posibila cresterea economica a companiilor dispuse sa-si mute fabricile acolo. A urmat o crestere economica marcata a occidentului, managerii au reusit iar sa produca acele cresteri de min 5% iubite de boards si actionari. Totul era frumos, China castiga imens iar companiile asemenea. On the down side, consumatorii occidentali se afundau tot mai mult in debt, oferit cu generozitate de bancile in extaz, facand surfing pe acest nou val de progres financiar; cate un american se mai trezea din cand in cand sa exclame, putin contrariat,  "si asta e made in China?!". In timpul asta, managerii isi atingeau targets si isi primeau bonusurile de zeci milioane anual, iar China punea in visterie sute de miliarde $/an, folosind o parte din acesti bani sa cumpere assets occidentale, cu alta parte finantand in final sistemul financiar occidental care transmitea banii ca credits catre end userul vestic. Iata cum cercul se inchidea. Concomitent, dupa cum am vazut, accesul la tehnologii avansate vestice devenea facil.

Spre sfarsitul anilor 2005 au aparut probabil pentru insiders occidentali primele semne de intrebare. Au hotarat sa inchida ochii si sa dea un ultim "tun" propriilor cetateni, actionand extrem de lucid si necinstit, constienti de aceasta "ultima sansa" de a castiga fabulos. Cum? vom vedea in episodul urmator (nu mai sunt decat 2)  :) .

Lectia ochilor oblici - episodul 2

Un fost coleg chinez mi-a replicat, atunci cand explicam tacticos cum mi-am luat un manual de genul "Speak Spanish in 60 hours": You'd better invest your money in learning Chinese.

Dar sa revin la povestea noastra, intentionat adaptata unui blog simplu si modest. Asadar, China a decis sa deschida portile imparatiei intr-un mod inteligent. Nu, nu s-a imprumutat pe plan extern pentru a-si innoi industria invechita; nici nu prea avea ce si nici nu avea rost sa riste financiar oferind garantii care o puteau tine "prizoniera" a santajului "daca nu continuati sa ne protejati, plecam si va lasam sa platiti imprumuturile" -vezi Romania si nu numai. Nu, nici nu a investit prea mult in research, probabil constienta de time-line-ul unui astfel de demers si de gap-ul tehnologic ce o desparte de occident. There's no need to reinvent the wheel when your neighbour is driving a BMW, a parut ca gandeste China. Dar ce a facut? A spus, simplu: noi va oferim milioane de workers f ieftini, voi veniti cu proprii bani si deschideti fabrici aici.

Lovitura de teatru, atat de simplu dar genial!! China isi asigura linistea sociala si ocuparea fortei de munca cu altceva decat a construi baraje/ movile inutile, in acelasi timp nu este nevoie sa mearga mai departe de Beijing pentru a avea acces direct la tehnologiile vesticilor, prezente in propriul ei dormitor. Mai mult, firmele vestice nu vor putea rezista preturilor de productie muuult mai mici decat cele din alte locatii, deci vor continua sa isi mute fabricile in China, ias statul chinez va incasa din ce in ce mai mult prin taxe. Superb plan, de o simplitate, cum spuneam, asemenatoare go-ului, dar nu mai putin complexa ca si consecinte.

Povestea nu se opreste aici.

Lectia ochilor oblici - episodul 1

Let's face it, cu totii suntem miopi in ceea ce priveste viitorul politic, global vorbind. Cu toate astea un licean va argumenta, iesind de la lectia sa de fizica aparent banala, ca privind printr-o fanta ingusta profunzimea campului vizual creste (poti sa vezi mai departe). Incredibil, se aplica si in politica: traim o perioada in care viitorul se vede mai bine privind prin fanta ingusta a unor ochi oblici.

China. O tara a contrastelor, filozofie complexa dar milioane de ignoranti, economie booming dar salarii mici, sate in umbra continua a unor zgarie-nori ca niste faguri de albina, inghesuiti si imensi. Dar sa ne intoarcem un pic in istorie, sa analizam cum a fost posibila transformarea unei tari profund comuniste intr-una cu un fundament financiar de invidiat.

Acum 15-20 ani China era intr-un impas ciudat. O tara imensa, cu un potential uman imens -cel putin ca forta bruta de munca, fara tehnologii performante, fara industrie eficienta, un fel de lume destul de izolata financiar, ca o secta cu multe sute de milioane de adepti traind cumva self-contained. Era clar pentru oricine ca era pe un drum with no exit. In momentul acela, elitele lor politice au hotarat sa deschida portile Chinei catre afaceri straine. Dar nu aceasta decizie e surprinzatoare, era logic pentru oricine ca era singura solutie; interesant este modul cum au facut-o, rezolvandu-si in acelasi timp "ciudateniile" de care vorbeam mai sus.

Sunday, March 14, 2010

Arta de a spune NU

In Romania apar, cam de 1-2 ori/an , stiri precum A-murit-epuizata-de-munca. Urmeaza o serie de articole care dezbat exploatarea angajatilor de catre marile companii trans-frontaliere, statistici despre cat muncesc romanii in comparatie cu altii si asa mai departe. Dar nici un articol pana acum nu am vazut sa descrie o "igiena" a deciziilor personale.

In vest se munceste probabil mai mult decat in Romania; sau mai eficient. Da, voi auzi voci, aia stiu pentru ce o fac, pentru ca sunt platiti mai bine; nesemnificativ voi spune, salariul in termeni absoluti nu este un indicator al calitatii vietii, de ex 5000$ versus 10000$ nu inseamna nimic fara a specifica unde ii castigi, cu ce ramai dupa ce platesti ce ai de platit etc (in Romania inca nu exista perceptia asta). Ok, daca argumentul asta cade, de ce totusi in vest nu se face caz de "exploatarea" de genul celeia din primul paragraf?

Sunt 2 cauze majore, in opinia mea. Pe prima o vei putea descoperi daca iesi la 6 dimineata din casa; a doua cauza este iar straina romanilor, este arta de a spune NU.

Probabil va intrebati ce se intampla la 6 am? :) Vezi o groaza de oameni care alearga, in efortul lor de a avea o viata echilibrata. In vest, a fi capabil de un efort indelungat necesita, in mod recunoscut si acceptat de societatea vestica, o viata "balanced", in care atat mintea cat si corpul sa nu fie neglijate. Cat timp cineva nu aplica acest concept, nu are sanse sa reuseasca in nici un domeniu de succes.

Arta de a spune NU tine de leadership, notiune la care poporul roman are serios de lucrat. Noi, romanii, am fost invatati sa nu iesim din "front", sa nu facem valuri.  Ei, vesticii, sunt invatati sa iasa in fata -a nu se intelege la modul necizelat si uneori brusc/brutal, ci subtil, placut, elegant. Oricat de paradoxal ar pare, un sef in occident apreciaza un NU din cand in cand, este o atitudine privita ca articularea propriei personalitati -deci aceasta exista! :) , o dovada a faptului ca tu, angajatul, ai o lista de prioritati si uneori stii sa alegi ce este bine pentru tine - iar, a se traduce in limbaj romanesc: "stii ce ai de facut si pentru proiectul tau/firma ta, esti destul de leader pentru a putea fi promovat si a spune NU si cand altii vor incerca, un in plan de afaceri, sa profite de tine".

Desi in mare comportamentul "corporate" pare acelasi, exista deci o diferenta fina de nuanta pe care romanii este posibil sa nu o perceapa, inca.

Friday, March 12, 2010

Project Management

Project management-ul este un field fascinant. General, dar foarte gresit inteles.

Toti suntem manageri ai unor proiecte mai mai sau mai mici, pornind chiar de la propria noastra viata. De aceea consider ca a cunoaste anumite principii fundamentale ale PR M este important pentru fiecare dintre voi-noi. Aceste principii sunt extrem de generale -se ajunge pana acolo incat nici nu prea conteaza obiectul proiectului, managerul vede proiectul ca pe o insiruire de black boxes, hotarand cine raspunde de acestea si in ce ordine apar sau dispar, within a given budget. Pare simplu, nu? :) Not really, si vei vedea de ce.

Un manager de succes este asemeni unui jucator de sah care incepe insa a juca la jumatatea partidei. Isi aseaza toate piesele pe tabla, fiecare cu rolul sau, pornind de la regele (finantatori/board etc) care trebuie protejat -citeste uneori izolat informational- pana la pionii care de fapt fac treaba, nelipsind, bineinteles, nebunul pe care-l tii aproape, pentru a-l sacrifica atunci cand momentul o cere (uneori trebuie sa proiectezi vina pe altcineva ptr ca proiectul sa mearga mai departe cu un fresh start emotional si cu perioada de gratie imediat urmatoare). Trebuie sa iei in calcul mutarile oponentilor si sa te adaptezi rapid. In acelasi timp, trebuie sa fii realist, managementul este intotdeauna un punct in triunghiul de mai jos (vezi figura). Pe masura ce te apropii de un colt al ttriungiului, te indepartezi de celelalte, trebuie tot timpul sa oscilezi in functie de faza proiectului si persoana careia te adresezi. Realist vorbind, nu ai cum sa ai un proiect efectuat la timp, de calitate si cu costuri reduse.

 Celui care iti da banii, ii arati ca ai costuri reduse, cu pretul calitatii mai scazute (nu il intereseaza calitatea ci intoarcerea investitiei). Beneficiarului, ii expui calitatea si faptul ca vei termina la timp, dar il va costa. Boardului tau, ii arati ca esti competitiv ca timp (nr proiecte), pastrand totusi ceva calitate. Iar in mod real, iei cati bani poti de la clienti si asiguri minimul acceptabil de calitate si timp.

Cu alte cuvinte, cel putin in ceea ce priveste proiectele externe tie, filozofia PR M e sa ii minti frumos pe toti si sa iti vezi de treaba, ducandu-i cu vorba in limite acceptabile.

Thursday, March 11, 2010

Ingeniozitate!

I-au pus un glonţ în bagaje pentru o şpagă.
 Interesant.

Mere, pere in panere

Ma uitam in pauza de masa peste niste fotografii dintr-un ziar romanesc -nu ma intreba de ce, e a zecea oara cand imi propun sa nu mai citesc nici un ziar romanesc dar tot o fac.

O poza cu un elicopter, 2 soldati constipati. Titlul suna absolut demential:

"Soldati din Nicaragua pazesc un elicopter inregistrat in Guatemala, in apropierea granitei cu Honduras"

Cand citesc titlul asta, imi vine sa rad isteric, in hohote. Nu stiu, poate atinge un tentacul tampit al umorului meu, dar mi se pare o alaturare de tari de un umor teribil. Oricum tarile alea sunt minuscule, putea sa spuna la fel de bine san salvador sau costa rica. Si poaza asta e pusa la poze reprezentative ptr ultimele 24 ore... absolut hilar...

Wednesday, March 10, 2010

Prima vizita in Romania

eu, dupa 3 ani in afara, iau avionul cu destinatia Bucuresti. Escala, ca de obicei, in Frankfurt. Tot ca de obicei, granita dintre cele 2 lumi, vest si est, este bine demarcata de trecerea din holurile largi si luminoase ale partii mai civilizate spre terminalul intunecos, saracacios si plin de chinezarii al Europei de est. Ca sa ajungi insa in terminalul asta, treci printr-o experienta pregatitoare: coada de la security. Nu e nevoie sa spun ca este inghesuita, ca apar, in mod traditional romanesc, diversi care incearca sa intre in fata - avionul tot la ora aia pleaca, anyways. Pentru cine are aparat auditiv performant si un pix, povestile auzite acolo sunt adevarate lectii de supravietuire in vest, inflorite bineinteles.
Avionul spre Bucuresti, intotdeauna destul de mic, este invadat de calatori. Spontan apar mici certuri pe locurile ptr overhead luggage, mai putine totusi decat ma asteptam -semn promitator :) . Se face ora de plecare spre B, nici o miscare. Dupa inca vreo 30 minute, pilotul anunta ca vreo 3 pasageri nu sunt prezenti, inca sunt asteptati, deci vom intarzia; ne asigura ca, desi probabil 3 cocori din vreo specie rara vor muri cu ocazia asta, am putea recupera intarzierea in zbor. Peste inca vreo 40 minute apar si cei 3 crai, cu ditamai bagajele de mana (numai la romani poti sa apari cu astfel de volum si sa pretinzi ca e "de mana"), in oftaturile si comentariile celorlalti calatori :) .

Ajungem in Bucuresti pe la 12 noaptea. Din 2 bagaje, unul a hotarat sa divorteze. Ma asez la coada celor cu bagaje recalcitrante. F nervos. M-am calmat povestind cu ailalti de la coada. Destul de operativi totusi cei de la birou, ma anunta ca bagajul meu a fost vazut in Frankfurt. Fericire mare, le spun ca o sa vin eu sa-l iau cand e disponibil in B. Si, pe la 2 noaptea, ma indrept spre iesirea dinspre sala de asteptare, uitandu-ma cam incruntat spre bietii ofiteri vamali, care n-au mai zis de fapt nimic.

Pupat parinti, urcat in masina, pornit spre estul Romaniei. Al doilea stop, prima injuratura -era taica-miu la volan, ce-i drept nu a demarat in tromba cand s-a pus verde. Ma sui eu la volan, desi eram cam obosit dupa atatea ore de zbor. Ajungem in orasul nostru frumos, descui usa, apuc shoricarul grasut de trompa ca sa-i urez bine te-am gasit. Mananc ceva, ma indrept spre sufragerie (nu ii spun living :) ), e ora 7 am, nedormit de vreo 36 ore. Deodata ceva mi se pare suspect: ceilalti membri ai familiei se aseaza pe canapele, ca la teatru. "Hai sa ne povestesti!" cade fulgerul lui Zeus peste mine. "Stai sa dorm si eu, cand ma scol povestesc." "Aa, pai te-am asteptat atata, si tu nu vrei sa spui nimic?!" rasuna voci contrariate, putin iritate chiar. Stati mai fratilor, n-am mai dormit de cateva zile, abia ma misc, aveti un pic de rabdare. Ma rog, a iesit putin mai ciudat, ca deh, rabdarea nu e pct meu forte si recunosc cinstit asta.

Orasul e cum il stiam, poate mai mare discrepanta magazine pretins luxoase (care vand tricouri de 10-15$ din vest cu 30-50$) si ceva degradare arhitecturala. Un mare pct in plus sunt cafenelele, una chiar avea wireless (cred ca era dial-up, ca abia am putut sa ma loghez la yahoo mail). Mi-a placut sa revad anumite zone vechi, am urcat iarasi in turnul moscheei, am mers la muzeul de istorie, am mancat pe-afara spre disperarea maica-mii (ce sa fac, nici nu-mi place cum gateste dar nici nu vreau sa o refuz face to face, i-as rani sentimentele). Iar o sa amintesc cafenelele, mobilate vestic dar totusi cu o atmosfera usor orientala, mai putin "precise". Am "vazut" pentru prima oara cladiri pe langa care am trecut de mii de ori inainte fara sa le observ, am studiat oamenii din jur, mi-am vizitat bunicii in cimitirul lor ingramadit (am salutat si pustiul de cativa ani "cazat" langa ei, crucea nu se mai vedea de tufisuri dar stiam ca era acolo), m-am uitat la mare ore in sir -  nu fumez, dar n-am putut sa rezist sa nu trag dintr-o tigara faina stand cocotat pe un bolovan in mijlocul unei plaji semi-pustii.

Apoi, dupa vreo saptamana, am plecat spre Bucuresti. Am vrut sa ma intalnesc cu cativa fosti colegi, nu am vazut decat jumatate, restul, f buni prieteni in trecut, nu au gasit timp; poate or fi crezut ca o sa apar cu un ceas de 500$ la mana si imbracat in Gucci de sus pana jos, privindu-i cu dispret... Adevarul e ca ma intrebam cum sa ma port cu prietenii, daca as plati eu poate ar considera ca sunt snob, daca nu ar crede oare ca nu-mi pasa de ei, acuma cand vin de peste ocean?!

Bucurestiul mi s-a parut mai alambicat decat il stiam, mai multe localuri/nelipsitele cafenele/"luxosul" KFC+MAC/ Pizza Hut/Sheriff's Pizza (nu mi-a mai placut, vedeti, poate chiar eram snob :) ). Centrul "istoric" era o ruina, cu ierburi care cresteau dintre caramizile mancate de timp ale unor hanuri balcanice relativ vechi. Am facut slalom printre caini, oameni, m-am plimbat cu metroul fara sa am o tinta, am "blend in" imbracat ca ei si doar cu cateva milioane in buzunar, ca sa fie mai autentic :) . Apoi am hotarat sa merg la munte.

Am ajuns in Busteni, apoi in Sinaia. Am urcat la Babele -era vara- si am fotografiat pe platoul Bucegilor urmele unor melci nascuti cu mult inainte de acesti munti, pe vremea cand dinozaurii pitici ai Transilvaniei se balaceau voiosi in marea Thetis. Am vrut sa merg la Hotel Pestera, nu mi-a placut atmosfera si oamenii. Un nene mi-a recomandata schitul de langa hotel, si am mers acolo din curiozitate, dar era intr-adevar super, o treime de pret in aceleasi conditii, inclusiv cable TV! Mancare nu era, asa incat un timp am mancat la hotel. Apoi m-am gandit ca de ce n-as manca la manastire, si am vb cu Mimi, o batranica simpatica, sa ma puna pe "meniu" :) . Super mancare, de zece ori mai buna decat la hotel. Am intrat in pestera din spatele manastirii, f faina cu biserica aceea din pantecul ei intunecos. Nu sunt credincios decat de forma, dar a fost o experienta interesanta sa merg la juma de slujba in biserica aia mica; n-am rezistat mai mult, dar a fost frumos.

Apoi am parasit muntii si am mers un pic prin Transilvania, cu lista mea de fortificatii/biserici sasesti. Am tras de prieteni sa vad jumate, daca era dupa mine ma opream in fiecare sat. Am ajuns in Sibiu, mult mai frumos decat il stiam, mai civilizat si renovat. Am mancat superbine in Piata Mica, mi-am luat fasole cu costita afumata vreo 3 zile la rand :) . M-am intors prin Brasov-Buzau, frumos drum, plin de serpentine.

Reajuns acasa, mi-am vizitat restul familiei. Primul sfert de ora, pupaturi cam sfioase -parca ii vizita mumia lui Tutankamon- am dat ceva gifts. Intrebare de baraj: "n-ai adus si tu un telefon, ceva?". Nu adusesem, asa era. Venisem sa-i vad, e drept ca celor f apropiati le adusesem laptop, dar oricum cei vizitati acum nu stiau de asta. M-am simtit ciudat, dar i-am inteles. De fapt ajunsesem la ei si pentru ca stateau acum in casa bunicilor, vroiam sa o mai revad, sa simt peretii aia si sa il "vad" pe bunica-miu fumand in clasicul lui fotoliu din piele falsa de langa soba, sa-i "vad" zambetul cand apaream dupa luni de absenta prin Bucuresti. Nu mai era acolo sentimentul asta, casa era "renovata", in curtea mica ciresul meu era de mult taiat iar radacinile ascunse sub o placa de beton -ce nevoie e de iarba si flori, cand poti sa-ti pui masina in curte? In curtea din spate, unde era scara spre podul in care ma refugiam in pijama in timp ce bunicii credeau ca dorm, nu mai era nimic. Am aflat ulterior ca au aruncat cartile si caietele vechi pe care le citeam in pod, printre panze de paianjeni albicioase in lumina aia palida care strabatea ochiul de geam miop. Oamenii nu se schimba, daca ii cunosti cu adevarat iti dai seama ca vei gasi intr-un batran de 80 ani acelasi tanar, copil; isi schimba mastile, unii par ca devin acele masti crezand in ele cu disperarea dorintei de a fi ceea ce vor sa fie.

Am plecat din Romania mimand tristetea fata de ai mei, dar in sinea mea bucuros ca ma intorc acasa. M-a intristat instrainarea, este sentimentul acela ca iubesti dar nu mai comunici cu obiectul iubirii; e de ajuns uneori, in fond fiecare are drumul sau, iar acceptarea acestui fapt tine de maturitate. Inteleg si stiu multe din cele ce tin de tara asta, legat de motivele pentru care lucrurile se intampla asa cum se intampla, de ce sunt tinute in starea in care sunt. Sunt motive intemeiate din anumite puncte de vedere pragmatice si individualiste, o increngatura de mici entitati binare interes-santaj. Am plecat pentru a ma salva pe mine si cei din jur, nu financiar, ci mental. Vizita in tara mi-a reconfirmat decizia. Da, din pacate numai inteligentele cu adevarat superioare vad logica eticii si frumosul binelui -ar rade unii in hohote daca ar citi asta- iar cei care demonstreaza asta in romania sunt destul de rapid redusi la tacere, de la un nivel incolo.

Tuesday, March 9, 2010

Exista oameni carora nimic nu le este de ajuns. Eu sunt unul dintre ei.

Ma simt confortabil in anonimitatea blogului, pot spune ce gandesc liber si direct. Asa ca, intre un meeting si alt meeting, iata-ma la confesor :)).

Unii dintre noi se multumesc cu ce au, iar aceeia -cei onesti, nu cei care mimeaza multumirea- sunt cei mai fericiti in multumirea lor statica. Altii vor o multumire dinamica, merg pe spinarea unui crocodil gigantic, cand urca in multumire, cu fiecare realizare ajungand in alt plan, cand coboara, observand ca in planul in care tocmai au ajuns nu mai sunt cei mai semnificativi. Bineinteles ca realist vorbind, intotdeauna vei avea unii deasupra si altii sub tine (figurat vb :)) ), iar evolutia personala te urca pana in punctul maxim, dupa care ar trebui, cel putin filozofic vorbind, sa devii unul din cei multumiti de starea lor.

Ce te faci insa cand, in drumul tau, in ambitiile care sunt poate indreptatite pentru tine, atragi si pe altii? Mai grav, ii faci sa creada ca pot mai mult decat de fapt pot? Ce faci cand respectivii nu mai pot urca, si raman suspendati intr-un plan pe care tu tocmai te pregatesti sa-l parasesti urcand, iar respectivii nu au resurse sa il mentina, dar nici nu pot sa coboare pentru ca deja au uitat drumul iar planul lor maxim, real, este pierdut in urma? Mergi in continuare si ii lasi ca un sofer cerandu-i pasagerului sa coboare, noaptea, in plin desert? Iti intarzii evolutia si aloci o parte din resursele tale ajutandu-i sa-si mentina nivelul actual? Faci un efort de diplomatie si ii readuci cu picioarele pe pamant, dupa ce ani le-ai instilat subliminal ca pot mai mult, ca trebuie mai mult?

Fratii Becali ar spune ca sunt un idiot, dar consider ca una din calitatile mele este loialitatea. Pur si simplu nu pot sa abandonez pe cineva f apropiat, chiar daca as progresa poate mult mai rapid altfel. Nu, nu sunt un munte de moralitate, oricat mi-as dori sa fiu. Dar ma justific in fata egoului meu cu argumentul ca, daca sunt atat de superior cum ma pretind, voi gasi o solutie (realist, stiu ca o sa mi se infunde cand mi-oi gasi limita). Mda, cred ca daca sunt responsabil, voi ajunge acolo unde vreau cu toate intarzierile -de fapt generate tot de mine, de natura mea analitica si extrem, extrem de critica si rece uneori. Cred in teamwork, dar natura mea individualista ma face sa am un numar minim de teamplayers, care - ce teamwork o mai fi si ala- trebuie sa urmeze in mare directia pe care o consider corecta, si pe care totusi o pot schimba f rapid in lumina unor noi informatii -very confusing for the rest. Sunt in general flexibil, dar -atentie- ma pricep incredibil de bine sa intorc argumentele in aproape orice directie doresc (recunosc ca nu merge cu oameni f inteligenti).

Ei bine, am ajuns recent la concluzia ca trebuie sa renunt la a gandi in termenii de mai sus in ceea ce priveste o fiinta apropiata. Exista persoane la care tii atat de mult incat merita sa iesi din tine. Ciudat, am crezut ca va fi greu, dar un zambet sterge tot efortul :) .

Friday, March 5, 2010

Insulele Canare

Medicina este frumoasa, dar uneori se da inapoi in fata partii "afaceriste" din mine. Departe de a fi "strans la punga" -din pacate este exact invers- sunt in general atent cu modul in care imi gestionez finantele, privind cu un ochi in viitor.

Acestea fiind spuse, am fost placut surprins de planul parintilor mei de a se muta in Insulele Canare in cativa ani, cand se vor retrage; in a way, nu fac altceva prin acest plan decat sa-mi protejeze mostenirea, right? :)) Am cautat diverse optiuni, in a buyer's market, si sunt cel putin cateva zeci de proprietati interesante.
Sa nu va inchipuiti ca ai mei sunt magnati ai ..., sunt, in termeni vestici, medii ca resurse. Iar, o conceptie oarecum gresita este aceea ca in alte zone frumoase ale lumii casele sunt numai de la jumatate de mil euro in sus. Am gasit chestii faine, chiar superbe unele in jur de 200-300k euro. Preturile? cam ca in Romania, uneori poate mai mici. Deci pare o alternativa viabila, chiar de dorit climei si atitudinii tarii natale. Un loc superb in care sa-ti traiesti batranetea, un fel de primavara-vara continua. Iar daca iei in considerare cresterea preturilor dupa aceasta criza, o mutare financiara inspirata.

Thursday, March 4, 2010

Hawaii si dializa

Intriganta combinatie de cuvinte. Rar, cam o data pe an, intalnesc oameni sau situatii cu adevarat interesante, care ma "reseteaza" emotional; vad lucrurile altfel dupa acestea, lucruri care mi se pareau importante coboara in scala mea de valori, altele urca.

Doua cazuri, recent. X, la al treilea transplant renal, barbat la 44 ani, casatorit, copii. Merg sa vorbesc cu el, intru in salon, singurul loc disponibil era ocupat de un iepure mare alb, pe celalalt o dna mai in varsta -maica-sa. X doarme, probabil se simte aiurea, vin cu usualul (Mr. X?) sa-l trezesc. Intreb daca pot sa ma asez pe scaunul ocupat de iepure, maica-sa ia iepurele si-l aseaza cu grija langa X- mi s-a parut ciudat. Vorbesc cu X, un om inteligent acceptandu-si lucid situatia cu un optimism de care eu nu cred ca as fi in stare. La sf imi si spune cu seriozitate: I know I'm not gonna be able to keep this new kidney, but I have to keep it together for my family.
La sfarsit, ma pune naiba sa spun: I like that rabbit, what's its story?- la care maica-sa imi spune, cu lacrimi in ochi: Today it's his birthday (X)! Stiti, uneori treci peste o groaza de pacienti cu situatii nasoale, dar once in a while, cand dai peste unul ca asta, e greu sa te nu simti implicat emotional... Sunt oameni atat de puternici moral incat imi depasesc capacitatea de intelegere.

Alt caz: foster child cu transplant renal, parintii vin cu el pentru ca nu se simte bine - tocmai acum, cand trebuiau sa-l lase in grija altcuiva, pentru ca isi luau cateva saptamani de vacanta in Hawaii. Pustiul este bineinteles in acute rejection, pentru ca respectivii nu tin cont de ce medicamente trebuie sa-i dea/ore etc... Exista in oameni care par responsabili, dar de fapt doar stiu sa se ascunda f bine. Iarasi, capacitatea mea de intelegere este depasita.

Uneori, rar, vad pe holurile spitalului familii plangand in hohote - in special adolescentii, ceilalti membri sunt mai controlati. As vrea sa ma duc sa vorbesc cu ei, dar bineinteles ca din cauza miilor de motive nu o fac; bineinteles ca nu vrei sa fii o epava emotionala implicandu-te in dramele altora, dar pot si folosesc sentimentele pe care le am fata de ei ca drive sa citesc mai mult, sa fiu mai bun. Imi inchipui ca in felul asta nu sunt eu, prin nestiinta, sursa unor astfel de drame; bineinteles ca poti sa convingi aproape pe oricine orice, dar in final toti suntem singuri cu constiinta noastra, toti stim ca puteam sa facem mai mult sau nu.

Promit ca urmatoarele postari vor fi mai vesele.

Wednesday, March 3, 2010

Arta de a ajuta

Este admirabil sa ajuti, cand stii ce faci. Insa trebuie sa stii sa te opresti din a oferi ajutorul atunci cand acesta nu este in zona cunoscuta.

De unde pana unde postul asta? Let me explain:

Eram ieri prin oras, in ziua mea libera -se adunasera atat de multe chestii administrative marunte, incat am hotarat ca este necesara o zi. Cand, suna telefonul a treia oara cu un numar de peste mari si tari: maica-mea. Incepe o poveste lunga si trista, a unei prietene -"O stii pe X, nu? -hmmm, nuuu?!", care se pare ca are o masa intracraniana identificata recent. "Trebuie sa o ajuti, neaparat, au nevoie de o metoda noua de tratament, e numai la voi, te rog eu mult, e o fata deosebita, are 2 copii." Imi spune numele unei tehnici chirurgicale de care, sincer, nu auzisem in viata mea; respectivii ar dori sa beneficieze de aceasta. Ii spun: "imi pare rau, dar sincer habar nu am de asta, medicina e mare, nu poti stii orice, intreaba de ex un endocrinolog de nu stiu ce tratament ortopedic, o sa-ti spuna ca nu se baga ptr ca nu stie...". "Te rog eu mult, trebuie sa o ajuti, sa-i gasesti un centru care face asta, acolo la voi." Acolo la voi = un continent cu 300 mil de oameni si zeci de mii de clinici, e ca si cum ai spune "In America, prima la dreapta.".

Mai bag eu cateva texte, ca nu este etic sa fac asta, ca de fapt le-as da sperante desarte, ca le-as pierde timpul, ca imi stiu limita si nu doresc sa o depasesc, nici nu am cum in cateva zile/saptamani etc. Nimic! Cade bomba finala " pai trebuie sa le ajuti, ca d-asta esti ce esti si de asta te-am crescut!" Shit, oscilam intre a inchide telefonul, vreo 2 ani de non-communication, vreo replica super-taioasa, si a pierde ceva timp incercand sa gasesc unul care stie mai multe despre problema respectivei. Asta in situatia in care am si asa tone de chestii pe cap.

Am ales o situatie de compromis: "Acum, incerc. Dar daca mai faci promisiuni fara acoperire fara sa ai bunul simt sa ma consulti inainte, te las balta sa te descurci singura cu promisiunile tale". Bineinteles ca nu cred ca au habar ca sunt doar 80 de astfel de aparate pe planeta asta, ca o zi de spitalizare un US/Canada ptr unul fara asigurare costa mii, timp de aspteptare, zeci de forms etc.

Offf.....

Monday, March 1, 2010

Transparenta

Am descoperit ca sunt foarte transparent.

Un prieten mi-a spus recent cu putina tristete, reprosandu-mi ca nu am mai dat nici un semn de viata de vreo luna: "Stii cum esti tu? Daca nu ai ceva nou in jur, iti pierzi interesul imediat...". Damn, he's right! Insa ceea ce ma intriga nu este afirmatia lui -ca macar atata insight am si eu in propria persoana- dar faptul ca este atat de evident. Recunosc ca fac eforturi mari sa sun in mod constant amicii, in incercarea de a intretine relatii; tot asa de cinstit recunosc ca uneori nu raspund la telefoanele lor, cand am chef sa fiu lasat in pace. Dar pana acum am crezut totusi ca ascund mai bine partea asta mai putin fericita a mea.

Mai am un "defect" care se manifesta numai cu amicii romani: atac cam direct problemele. De ex, acum ceva timp am aflat ca unul din frenemies, un tip inteligent dar care nu accepta vecinatatea altora mai de succes, intoxica in mod constant grupul cu mici neadevaruri despre cei care aveau nefericirea de a nu fi prezenti in momentul respectiv. Se crease o stare de iritare generala, difuza in grup. Asa incat i-am invitat pe toti la masa, la un local East Indian. Ma pune naiba, dupa masa, sa atac direct subiectul:
-Dragilor, voi fi deosebit de direct. Au aparut discutii neintemeiate in ultima vreme care au creat o stare ciudata intre noi, si as dori sa dam cartile pe fata. Cine are ceva de spus, sa spuna acum, cand suntem toti de fata.
Liniste totala, toti se jucau cu servetelele. O prietena mai infipta -viitor avocat- a fost singura care a spus ceva in genul "e prima data cand am astfe de discutii intr-un grup de romani". Cand am vazut ca nimeni nu spune nimic, am adaugat si eu "atunci e perfect, suntem toti superprieteni in concluzie", si au rasuflat toti usurati si s-au inseninat. Cred ca a fost utila experienta, un fel de supapa emotionala.

Dangerous Friendship

Eu, in parcare.
 
Elementele situatiei:
-set chei nou;
-dispozitiv antifurt de la masina precedenta (reflex pastrat din romania, nostalgie?!);
-cu o zi inainte: "I have no idea what this key is for."

Ajuns in parcare, blocat volan. Facut cumparaturi. Cumparaturi in portbagaj, urcat pe locul soferului. Pornit motor, surpriza:"cum scot chestia asta de pe volan?". exact ca in Memento, mi-am amintit intr-o secunda un sir de evenimente ce nu avea sens pana atunci: masina, dealer, nu stiu de cheile astea, bine, ok, totusi o sa le iau cu mine.
Fuck, ce fac acum? E ora 9 seara, duminica, pana acasa sunt 10 km.
Decid sa-mi sun vecinul: hey Paul, howsy goin?
-1000% percent, pal!!
-Can I get some 100% then to pick me up, I need to recover some keys from home?
-Sure pal, meal's ready in 30, do you think we have enough time?
-You haven't ask me where I am, man?! -primul red flag!!
-Are you in the city?
-Ya.
-Then we're good.

Ten minutes later...

Hey, you're fast!
-My mom is out of town,that's her car - o masina sport de vreo 350 cai putere.

ei bine, cam de aici a inceput aventura. E prima data cand merg cu Paul, probabil si ultima!
Look at that guy, hmm, Nissan 350z, let's see if he;s gonna react to this! This=apasata pedala la fund, in conditii de drum cu ceva gheata inca -"doncha worry about one thing, this has traction control!" In cateva secunde, mergeam cu 110km/h printr-un ravine cu serpentine... "hey Paul, I doubt Melanie'd like a speeding ticket!" incerc, mai cu juma de gura! "It's ok pal, we got some tax refunds!"

Am ajuns acasa cu o senzatie de roller-coaster, fericit ca inca sunt in one piece. La intoarcere am luat un taxi.

Conversatie

-Transfer complete.
-Dial!
-By name or by number?
-By name.
-Name please.
-Zolly.
-Zolly 1 or Zolly home?
-Zolly 1.
-work phone or mobile?
oftand-Mobile!
If you'd like to initialize call, please say Yes.
YES!
 Are you sure? If you'd like to go back or cancel, say Back or Cancel.
But I really want to call Zolly.
Did not understand. Listening.
Zolly 1.
Define Zolly 1.
Human.
You can call another machine, "human" not compatible with this action.
I meant Zolly's phone.
Zolly's phone is a different entity. Say yes if you'd like me, your phone, to contact Zolly 1's phone.
Yes.
Zolly's phone is not ready to allert Zolly right now. Please try again later.
If you don't convince Z's phone to answer, I'll plug your cord! I'll only say it one more time: Dial Zolly 1 or else!!
Call initiated!