O combinatie exotica de atribute, rupta in fuga de pe peretele unui magazin tinut de cativa studenti japonezi.

Domnul T a venit ieri la vizita insotit de sotie si fiica. Are 72 ani, micut de inaltime, poarta o mustata bine ingrijita si priveste prin ochelarii la fel de bine alesi. Parul este realtiv lung, dat cu briantina si aranjat pe spate. Cand am intrat pe usa l-am gasit asezat semet pe patul de consultatie, drept, sprijinindu-se in bastonul telescopic de care nu se mai desparte si cu picioarele atarnand copilareste spre podeaua mult prea indepartata. Imi strange mana cu o putere neasteptata de la un om in situatia sa. Era prima data cand il intalneam. Sotia, la fel de inaintata in varsta, isi trage cu atata greutate rasuflarea incat ma simt dator sa o intreb daca totul este in regula cu ea; imi rapsunde oftand ca au venit pentru "domnul T", nu pentru ea. Ma intorc sa il intreb pe T cateva lucruri, aproape tremura de nerabdare sa raspunda insa nu apuca. Sotia ii ia din gura sunetul inca nerostit si explica scurt si cu duritatea celor care trec cu stoicism peste greutati mari ale vietii: "Domnul T e confuz dear sir, nu stie uneori ce e cu el. Am venit sa ne spui daca e buna medicatia asta" -imi intinde o lista lunga de medicamente, multe anulate. Ma uit la ea cand imi intinde lista, si al saselea simt imi intra in functiune. O simt cumva impacata cu situatia, ii intuiesc viata alaturi de T, cumva imi dau seama ca ar prefera sa se termine totul cat mai repede pentru a nu se mai chinui amandoi, si ea si T. Insa o las si ma intorc spre T pentru ca simt ca vrea sa vorbeasca, trebuie si vreau sa il aud, in fond nu mai are decat cateva luni de trait; orice ar spune, chiar si o tampenie incoerenta, are greutate. Dar nu este incoerent, dimpotriva. Isi da seama ca are perioade cand i se pare ca vede lucruri sau oameni de mult pierduti, apoi ofeaza scurt si continua sa se uite in departare cu ochii lui de un albastru cumva sters acum, multumit ca a transmis ce voia. Apoi mai scriu ceva, mai intreb altceva, si ne luam ramas bun. Imi pare bine ca te-am cunoscut - ii transmit cumva neutru in timp ce ii strang mana, surprins din nou de puterea mainii sale, neasteptata pentru un corp atat de firav si slabit. Si mie, imi raspunde T cu demnitatea unui om care nu mai are decat cateva luni de trait.

Iti trebuie o anumita detasare pentru a asculta impasibil povestile oamenilor din fata, de a-i orienta ferm catre raspunsurile de care ai nevoie pentru a-i ajuta. Cum altfel poti sa faci fata de exemplu unei mame care traieste fiecare ora cu teama ca fiul ii poate muri in orice clipa dupa hemoragia cerebrala de acum cateva luni? Poti oare sa o linistesti spunandu-i ca intelegi prin ce trece? Nimeni nu poate spune asta, nimeni nu poate intelege asa ceva. Sau ce poti sa-i spui unui parinte care-ti spune plangand cat de vinovat se simte pentru malformatia congenitala a copilului sau? De ce el? De ce oricine?

Am intalnit pana acum in scurta mea viata o categorie de oameni pe care o dispretuiesc profund: oamenii care au raspunsuri ferme. Am intalnit oameni atat de convinsi incat ranesc profund, fara macar sa-si dea seama, pe altii. Am si o istorie in sensul acesta:

Intr-o tara indepartata, intr-o familie ca oricare alta s-a nascut un copil. Nu era ca oricare altul, era diferit. Cei precum dasul nu traiau decat maxim cativa ani. Parintii au fost distrusi cand au auzit iar tatal, deziluzionat de verdictul medicilor, si-a indreptat atentia catre un ilustru obscur om de stiinta. Obscur pentru ca in pofida egoului imens nu avea cunostiinte elementare de medicina, ilustru pentru ca era cel care conducea un departament de research. Facea, in putine cuvinte, cercetare cardiovasculara pe organisme unicelulare. Tatal din povestea noastra isi purta nefericirea in fiecare saptamana la labmeetings, iar acolo nota pe un caiet gros aproape fiecare cuvant spus de oameni care nu au nimic de spus. A fost inclusiv chemat la prezentari, pentru a da prin povestea dramatica a copilului sau greutate unor rezultate fara semnificatie reala; era o pana din coiful unui primitiv si vanitos sef de trib pseudostiintific. Intr-o buna zi nu a mai venit la meeting, copilul sau murise. Stiti cati bani publici se pierd in astfel de povesti? Foarte multi, mult prea multi. Stiti cati oameni de "stiinta" folosesc acesti bani? Mult prea multi. In lumea mea ideala toti acestia ar trebui condusi strict de medici care au contact direct cu bolnavii. Lumea reala e departe de lumea mea ideala.
.