.
Uneori trec pe langa case in constructie si ii invidiez pe muncitori. Simt nevoia sa fac munca fizica pentru cateva luni, sa imi atarn centura aia cu scule la brau, sa bat cuie si sa construiesc toata ziua, apoi sa ma intorc obosit - fizic- acasa si sa nu ma mai gandesc la schedules si timelines: doar sa merg sa vad un film si sa beau o bere la o terasa impreuna cu altii, discutand despre pescuit si masini.

Nu e nici o placere in a vedea si analiza totul. Superioritatea asta nu ajuta aproape la nimic in afara de a aduce mai multi bani. Mda, ar spune altii, dar ai acces la o intelegere la care cei mai multi nu au. Poate, dar uneori doar as vrea sa fiu mai simplu, as vrea sa nu imi dau seama de nuante, as vrea sa gresesc fara sa am habar de asta. As vrea sa traiesc fara sa ma intreb de ce si cum, sa ma duc la piata asa cum o faceam cand ma trimitea bunica-miu, doar sa iau paine. Nu era nimic altceva, drumul meu avea un scop precis, usor de atins, instant gratification cand pe drumul de intoarcere rupeam un colt aburind si il mancam. Sau sa ma simt la fel ca atunci cand asteptam infometat la masa de sub bolta de vita de vie sa vina farfuria intinsa plina de placinte cu branza abia scoase din cuptor, fierbinti.

Acum sunt bineinteles mult mai liber decat "atunci" dar libertatea asta a venit la schimb cu linistea (ciudat cuvant, ma intreb de unde vine).

De fapt inclin sa cred ca raportul intre orizont/perceptie este cam acelasi pentru toti. Cei care sapa santuri invidiaza pe cei cu facultate si isi inchipuie ca viata noastra e usoara, cei care conduc invidiaza pe cei care sunt condusi si invers. Fiecare vede cat poate sa vada si are stresuri specifice propriului bubble.

Stresul meu de fapt nu e legat de ceea ce trebuie sa fac, ci de ceea ce observ in jur. Traim intr-o lume lipsita de principii si strajuita de seturi de reguli stabilite pentru a eficientiza miscarile in societate si nu pentru a crea armonie sau a selecta binevoitori in pozitii cheie. Vad in jur multa reavointa sau pura prostie si primul impuls este sa reactionez insa nu o mai fac atata timp cat situatia nu ma afecteaza direct. Dar observ, si nu ma pot opri sa nu o fac. De la un punct incolo intorc egoist privirea dar nu inseamna ca strutul din mine crede sincer ca lucrurile observate dispar sau sunt misterios rezolvate.

Astazi in fata mea era unul cu o masina de peste jumatate milion $ (un Mercedes SLR 722s). M-am trezit gandindu-ma daca este mai fericit -nu zambea deloc- si cati copii de prin Somalia ar putea fi salvati cu banii astia. Uitandu-ma insa in oglinda retrovizoare am vazut in spatele meu unul cu o masina de prin 1980 care ar putea gandi la fel despre mine si ar avea perfecta dreptate. Ce fac eu insumi, in afara de filozofie, pentru a salva de exemplu macar unul din copii aia? Da, am o datorie fata de propriul copil, dar imi dau seama ca modul in care imi asum aceasta datorie este mai mult un fel de "vreau ca D sa aiba posibilitatea sa faca orice doreste", nu ma gandesc la a avea mancare sau casa sau alte chestii la care multi nici nu viseaza si pe care le iau for granted. Mda, nu e vina mea ca x din Africa a tinut mortis sa aiba 3 neveste si 10 copii, dar nici copii aia nu au de ales. Oare a-i sprijini inseamna a incuraja ignoranta parintilor si a face loc celui de-al 11-lea nefericit? Poate e un pret care ar merita platit.

Sponsorizeaza careva vreun copil prin programele care tot apar la TV (gen $1/zi samd)? Nu am nici cea mai vaga idee despre flow-ul banilor in societatile acestea umanitare (un cunoscut mai in tema spunea ceva in genul a 1/2 - 1/3 din bani de fapt ar ajunge unde trebuie). De ce oare mi se pare ok sa ajut unul de prin Africa dar ma enervam cand vedeam cum tiganii romani isi cresteau fara jena copiii in sectiile de pediatrie din tara? La fel, cand vad copii natives care la 13 ani devasteaza masini sau fura mi se pare o tampenie sa platesc pentru a intretine cercul vicios din care vin. Insa pentru fiecare 1 astfel de caz exista cu siguranta multi altii tacuti si la locul lor pe care nu-i vad pentru ca nu ma deranjeaza, nu sunt stridenti.

As vrea sa fiu mai simplu si sa nu ma gandesc la toate acestea, as avea mai multa liniste.
.

.
A fost odata ca niciodata un pusti care citea almanahuri. Nu era cu nimic deosebit de altii iar almanahurile erau si ele la fel de banale. Intr-o buna dimineata bunica sa a murit. Nici ea nu era deosebita fata de alte bunici, moartea a fost banala, reactia tuturor la fel de banala, inmormantarea asemenea. Pustiul din povestea noastra nu a simtit nimic deosebit nici el, nici varul sau, de fapt poate nimeni in acele zile nu a suferit enorm sau neasteptat de la o normala fiinta umana. Pustiul cu pricina era un munte de logica, profund ateu si respingand orice nu putea fi explicat, exact opus fata de bunica sa credincioasa care in simplitatea ei nu isi explica multe lucruri. In seara inmormantarii pustiul si-a spus in sine: daca exista ceva ce nu poate fi explicat - desi ma indoiesc profund adauga el aproape in acelasi timp - acum am un intermediar direct care ar putea sa imi medieze accesul la acest "ceva".

I know, he was pushing it! Poate va asteptati sa fi vazut vreo entitate vaporoasa, sa fi auzit voci soptindu-i lucruri nemaiauzite. Nimic din toate acestea nu s-au intamplat. Insa in dimineata urmatoare, deschizand ochii, a vazut ca lumea e frumoasa, de o frumusete care fusese mereu acolo, dar pe care pur si simplu nu o remarcase inainte. Frunzele, copacii, pasarile, aerul si vantul, culorile - toate erau aceleasi dar totusi complet altfel, ca si cand ceva umplea spatiul dintre ele si pustiul nostru intrand liber prin toate acestea si legandu-le intr-un mod care includea logica dar pe care logica nu il putea explica.

Poate ca acesta a fost darul bunicii.
.