.

De fiecare data cand merg in locul din poza de mai sus apare si personajul respectiv. Nu are nici o teama, se uita fix la tine de la cativa cm.
.

Am plecat intr-o calatorie ceva mai lunga impreuna cu D. E obisnuita sa doarma in camera ei si in patul propriu -inca nu am mutat-o in pat obisnuit, asa incat acum a dormit cu noi in pat. "A dormit" este un fel a spune, pentru ca de fapt a tinut in fiecare noapte cate un recital.

Ora 4 am: "p-asta green, p-asta pink" si asa luam toate culorile la rand (bunica-sa ii spusese "il vrei p-asta green?" acum cateva ore). Apoi urmeaza numerele, "one, two, etc". Dupa care literele, pe sarite "A fo' appl, B fo' baby, C fo' cake, f fo' fla (that's a hybrid between floare/flower", samd. Apoi escaladarea lu taica-su, a maica-sii - fara prea mult succes. Urmeaza o partida de ras dupa ce-si aminteste de ce-i spusesem ieri la cina cand a vrut sa-si bage lingura cu unt in plisc: "nu nu nu nu nu"- rasul tine cam vreun sfert de ora. Intre toate astea, chitaieli, "tati down, manci tati" - adica se catara pe taica-su si scoate limba ca apoi cand ii atrag atentia sa chitaie si sa incerce sa muste in joaca. A invatat sa spuna thank you - iese "senk u"- si in curand cred ca o sa-l stapanim si pe "please".

Nu e satisfactie mai mare ca aceea a fi parinte - speaking for myself si din pct de vedere al unuia care vedea aspectul intr-un viitor confortabil de in ceata si indepartat. E mult ma mult decat am crezut ca va fi si nu poate fi inteles prin experienta altora sau prin fake-parenting gen animale de companie, etc.
.

Unde se arata ca Pen viseaza si fugareste visul pana pe terenul realitatii

.
Cand a sunat ceasul lipeam afise electorale prin Sectorul 2 al Bucurestiului de acum vreo 10-12 ani. Nu ma intrebati pentru ce partid pentru ca 1. realmente nu are nici o importanta, toate arata la fel privite din interior si 2. nu m-am dus din convingere ci din interes dublat de curiozitate.

Cert este ca in vis ma certam de mama focului cu un tigan mare si burtos cu aere de Don Corleone al Pantelimonului. Si mai cert este ca respectivul, de fapt, e o persoana cat se poate de reala a carei existenta este inutil sa o puneti la indoiala. Sedea ca un pasa cu burdihanul imens aplecat peste o masa scunda, jucand table cu un partener ceva mai micut dar mai negru intr-un cor laudativ al unor "grouppies" locali; era ora 3 dimineata in fata unor blocuri dubioase. Cand a vazut grupul nostru si-a indreptat trunchiul ca un silverback si si-a mutat abil suncile catre noi. "Ba, io sunt sef in zona asta, nu lipeste nimeni nimic aici de la partidu vostru." La cateva zeci de metri trona un Mercedes relativ nou, negru, cu geamurile lasate in jos si din care rasuna niste muzica lautareasca (manelistii sunt o specie mai recenta). Am lasat sa glasuiasca elefantul din spatele caruia se uita agresiv catre noi turma si ne-am vazut de drum.

La intoarcere, pe la ora 5, nu mai erau acolo. Era masina insa. A fost gasita de dimineata "tapetata" complet de afise, lipite sarguincios cu aracet. Am inteles ulterior ca a venit sa faca scandal pe la sediu dar l-au trimis aia la plimbare.
.

Prieteni

.
Ca adult nu am prieteni. Am persoane care ma ajuta, cu care vorbesc des, pe care uneori le ajut, dar nu prieteni - cel putin in sensul prieteniei inteles de mine. Imi dau seama ca acest sens este atat de specific si presupune o deschidere din partea mea atat de mare incat este, practic, imposibil de atins pentru oricine.

Cu toate astea, am oameni care imi sunt dragi din diferite motive. Si in mod cu totul curios, cei mai dragi sunt cei pe care la inceput nu puteam sa ii sufar. Poate din cauza asta i-am privit mai cu atentie decat pe cei natural simpatici, observand astfel comori la care nu ajungi decat sapand. In fond cati ati gasit bani de aur cercetand fiecare sclipire a drumului?

Unul dintre acestia era V. Masiv, agresiv, jumanfishist pana la antisocial, am fost la inceput inamici testandu-si unul altuia limitele. Mai apoi am devenit relativ apropiati si am descoperit un tanar vulnerabil marcat de un tata profund imoral si nepasator. Apoi ne-am indepartat iar si am plecat fiecare pe cu totul alt drum, dar cum posed o memorie de elefant in pofida celor 13 ani parcursi nu l-am uitat. Si, asa cum fac cu toti cei care m-au intrigat la un moment dat, l-am cautat sa vad ce s-a ales de el.

Am gasit ca are o functie promitatoare in Romania -tatal foarte conectat si pe val- si am mai gasit un set de fotografii. Era o colectie de poze ale unor copii, dupa context deosebit de saraci, fiecare cu cate un cadou consistent si util; toti invatau foarte bine in pofida situatiei financiare dramatice a parintilor. Pe undeva V comenta ca a cauta astfel de copii il tine sanatos, mental vorbind. Era asa o mare bucurie pe fetele acelor pusti incat mi-au dat lacrimile si m-am bucurat ca V s-a salvat in felul lui, in pofida mediului din care provine.

Jos palaria, V!

Apoi au fost E si M. Nefiind deplin maturizat, atunci imi permiteam prieteni (acum sunt un lux). Am fost foarte apropiati si ne intelegeam perfect, au fost surorile mele :) . E m-a ajutat foarte mult dar cumva a sfarsit prin a rani inutil pe cineva foarte apropiat imediat dupa ce am plecat din tara. Cu M nu am reusit sa mai iau legatura cand am revenit in Romania in afara unei scurte convorbiri telefonice absolut ciudate, protocolare pana la absurd. De fapt toata vizita aceea in Romania a fost un teatru al absurdului, un fel de bizzaro world a ceea ce lasasem cu 3 ani in urma in Romania.

In sfarsit, ultimul a fost A. Au fost cativa ani in care am fost ca fratii, apoi din pacate eu am fost cel care a gresit intrucatva. Mi-a trimis o prietena buna de-a sa iar eu, uneori atat de direct intr-o exprimare care uneori poate fi considerata jignire, nu prea am apreciat anumite lamentari ale respectivei; dupa o scurta perioada ajutorul s-a transformat in trimitere la plimbare (de fapt m-a calcat pe nervi si sotul dansei cu un trecut glorios in Directia V, incult cu tupeu si mimand o prietenie fara fundament cu subsemnatul, care resping din start de la 1000 km orice pare presiune).

Si asa am ramas fara prieteni :) . Well, ma consolez cu faptul ca sunt inca tanar.
.

.
Pe o strada apropiata din cartierul meu traieste o fetita de vreo 3 ani. Am vazut-o doar de la distanta dar familia din care provine pare sa aiba cam aceeasi structura ca si a noastra: parinti ocupati, pinguin de cativa ani, bunica din dotare. Cam aici se sfarseste insa asemanarea.

Ei bine, D iese des cu bunica-sa afara, de cateva ori pe zi, pentru portia zilnica de aer curat si joaca. La ordinele stricte ale lui taica-su -that's me- este lasata in pofida unui anumit curent de educatie romaneasca sa exploreze mediul inconjurator, sa studieze frunzele, iarba, florile, sa alerge gastele si ratele, etc; I'm pretty decent otherwise, dar cand vine vorba de D n'am mama sau tata si pare ca functioneaza, e un copil foarte curios, deschis si fericit.

Ei bine, de fiecare data cand se intampla sa o vad pe fetita amintita in primul paragraf, aceasta tipa ca din gura de sarpe si de obicei este aproape tarata de cine se intampla sa o tina de mana. Intr-un weekend ma uitam pe fereastra si am vazut-o cu bunica-sa pe drum. Vroia sa se opreasca sa se uite la niste plante, iar bunica o tragea grabita catre cutia postala. La un moment dat vine si maica-sa de pe o alee laterata, aia mica plangea ca nu e lasata, solutia maica-sii a fost sa o ia de ceea ce de la oarece distanta parea ureche si sa o duca asa pana la capatul strazii, mergand spre casa. Primul impuls a fost sa cobor si sa-i zic cateva, dar primul impuls in cazul meu este suprimat mereu cunoscand ca am ajuns cu greu sa imi controlez firea cam iute. Am anticipat o conversatie in care lejer mi s-ar fi servit argumentul cu "cultura noastra" iar in plus nu am alte indicii ca ar fi un abuz, desi de la aceeasi oarece distanta pare. Am sa incerc sa vb cu taica-su cand il prind in raza vizuala, in mod calm si politically correct - "I might be wrong, this is how it looks like, what's your opinion in this matter?", let him vent off, aknowledge, than cateva sfaturi daca ar fi necesare.

Cati dintre voi, adultii, realizati ca in fond copii sunt niste oameni in miniatura care au sentimente, dorinte si moods pe care noi le trecem usor in grupul "copilarii"? Copiii nu uita niciodata lucrurile importante sau neplacute, dorintele lor mari neonorate sunt pastrate vii toata viata, bucuriile de acum vor fi de asemenea fundamentul unei personalitati sanatoase si self-confident. Cati dintre voi ii trateaza asa cum ar trebui, ca pe niste adulti in miniatura? Asta sunt de fapt, iar orice explicatie trebuie sa le fie oferita la nivelul lor atat de complet cat este posibil in limitele unei comunicari inca in formare.

Recent am vazut un documentar despre pasiunile adultilor. Intrebati de ce colectioneaza -cumparand cu sume ridicol de mari- cutii de chibrituri, masinute, jucarii etc, majoritatea colectionarilor trecuti bine de 60 ani au raspuns coerent: pentru ca atunci cand am fost copil mi-am dorit intotdeauna acestea, iar acum pot financiar sa obtin tot ce mi-a lipsit atunci. Este un caz particular, dar intorcandu-va 60 years ago o sa gasiti poate vreun baietel timid ourtat de urechi pe o strada pentru ca a indraznit sa planga intinzand mana catre o floare, o jucarie, o prajitura.

I'm a doctor, but I'm not

.
Pasagerii se aseaza civilizati la coada pentru check-in in aeroport, X ajunge in fata si se recomanda inchizand un pic din ochi cu superioritate: "Dr. X". "Thank you Doctor!" i se raspunde cu respectul cuvenit de catre cel care verifica biletele, destul de tare cat sa auda si cei cativa din jur care perceptibil isi indreapta privirile, cu respect, catre mr X.

O ora mai tarziu si 10 km up in the air, unul dintre pasageri simte o durere in piept, respira dificil si pare foarte speriat. Cativa cauta din priviri pe Dr. X, il gasesc citind o prestigioasa revista stiintifica si i se adreseaza grabiti: " Dr. X, we need you!". Privind incurcat in jur, mr X exclama cu jumatate de gura: "Oh, no, I'm not that kind of doctor!" "What do you mean, you're a doctor, isn't it??!". "I have a PhD in physiology." exclama "Dr. X" si se aseaza incurcat la loc, inaltand prestigioasa revista Science ca un scut impotriva privirilor mirat-contrariate.

Cam asa suna o poveste izvorand dintr-un fapt real. O batalie mitica are loc pe holurile universitatilor din toata lumea intre real doctors and doctors wanna-bes aka PhD in orice de la fine arts la economics via filosofie.

In opinia mea este gresit sa numesti un PhD doctor. Numeste-l PhD, ca asta este. Am vazut zeci de studenti care termina PhDs si nu stiu nici cum ii cheama, unicul atu fiind acela ca au suportat toanele unui profesor timp de ani de zile, distrandu-l si laudandu-i meritele inexistente. Am vazut unul de ex care nici nu stia ce e ala DNA si credea sincer ca se transforma in proteina direct... si vrea sa i se spuna "doctor". Altul, cu un job de secretara mai mult, tot "doctor" si el, a fost foarte jignit cand la o conferinta de REAL doctors i s-a spus ca nu poate fi pus pe poster cu Dr. in fata numelui pentru ca este PhD, nu MD.

Asa incat daca vreti sa fiti "doctors", atunci you'd better learn how to deal with an emergency case in an airplane!
.