Sunday, November 25, 2012

Hahahaahahahaaaaa

. . vorba unui comentator mai destept decat mine, "it sucks so bad it's good!" tare, tare de tot sa te gandesti ca este #1 pe youtube ca nr de vizualizari. Take that, Eros!! :))

Wednesday, November 21, 2012

Cuvinte

Nu am plecat din Romania de -atat-de mult timp, dar mi se pare ca in cei 7 ani au intervenit schimbari semnificative in comunicare acolo. Ascultand diverse discutii la tv observ o saracire groaznica nu numai a ideilor, ci si a exprimarii acestora. Unele dialoguri sunt absurde, show-urile tv asemenea, pare ca un popor intreg a luat un pumn de sedative si apoi a fost pus sa vorbeasca. De exemplu am nimerit un comunicat tinut de unul din politie, exprimarea era ca aceea a unui nigerian care a invatat si el vreo 200 cuvinte in romana. Alta data m-am nimerit pe un show tv cu manelistul acela, Liviu Varciu, am dat pe alt post dupa 2 minute, injurand printre dinti. Discutii politice - cativa parca sunt mai elocventi. Serialele? No comment. Sunt cautate cuvinte pompoase, se pune un accent imens pe forma cuvintelor lasand deoparte claritatea exprimarii. "conditionalitate"?! ce fel de cuvant idiot e asta? Tara aceea nu are nici un viitor, e o combinatie de lipsa de cojones si manierism penibil.

Friday, November 16, 2012

. . . . . . . . . . .

Sunday, September 9, 2012

Unde se arata ca Pen poate fi un personaj dubios

.
Azi s-a intamplat un eveniment cam rar in ultima vreme: am iesit afara sa fac sport.

No problem veti spune, who doesn't?! Problema este insa ca, bineinteles contrar oricaror informatii de cultura generala medicala, am hotarat sa ard etapele.

Un om normal s-ar fi sculat la 7:00am, ar fi baut in liniste o cafea dupa un mic dejun copios, dupa care si-ar fi facut un pachetel din care verdele salatei ar fi zambit sanatos; apoi, relaxat, s-ar fi urcat pe bicicleta si ar fi pedalat in liniste pana la cel mai apropiat parc, unde s-ar fi incalzit cu un mers mai rapid de aprox 5-10 minute urmat de o alergare lejera, alternand cu mers.

Ma rog, realitatea Pen-style: sculat la 8:00, mancat sushi-pizza urmata de wake-up pills 100mg cofeina PO X2 30 min apart, urcat intr-o masina amintind de zombie-apocalypse, condus in ritmuri de "What is love" -Holliday- pana la cel mai mare si accidentat parc. Pus in spate rucsacul cu tabletul?! -cred ca ramasese de ziua trecuta, aruncat langa spraiul de ursi -si nu numai, inchis masina. Ochit prima poteca, verificat sumar harta pentru directia aproximativa, apoi pentru ca incalzirea e pentru mosi si babe, pornit direct in alergare. Stabilit clar goal-ul: Pen va alerga 30 minute - "considera ca ai un urs infometat dupa tine" mi-am spus. Zis si facut, up and down the hills like the mad hatter.

Ei bine, minutele au trecut greeeeu dar nu m-am lasat, dupa juma de ora eram varza la 3 km departare de punctul initial, realizand ca mai trebuie sa ma mai si intorc si privind cu oarecare ingrijorare spre norii care se adunau amenintator.

Ei bine, exact in punctul asta prind din urma o doamna intre doua varste. Eu respirand ca un elefant si mergand cu pasi mari si hotarati, neras de 2 zile, rosu la fata si transpirat. Asta probabil ca ma auzise, se intorcea din cand in cand si grabise pasul. Eram in mijlocul padurii, la cam 2 km distanta de orice civilizatie. Ma gandeam sa las oarece distanta intre noi sa nu o isterizez, dar mergea prea incet pentru standardele lui Pen, asa incat am grabit pasul sa o depasesc odata. Cand am ajuns la cativa m in spatele ei, am zis un "Hi!" ca sa o mai calmez si atentionez ca's acolo si pasnic, si se intoarce madam. In fata, ce sa vezi, un rucsac din care se holba la mine un soricar ce a inceput sa latre de cum a dat cu ochii de dubios. Am zambit si eu cat de frumos se putea in cdt date si am continuat aventura.

6.5 km in 1.2 ore - cu urcat si coborat ceva pante.
.

Tuesday, September 4, 2012

Carti de scoala din comunism

Se intampla uneori sa ma viziteze ganduri vechi, imagini din copilarie fara legatura evidenta cu prezentul, amintiri indepartate care vin si pleaca asemeni unei statii de tren vazute pentru o secunda dintr-un tren ce goneste.

Abecedarul. Liniute mici, apoi mari, oblice bineinteles. Bastonasele erau pentru avansati. "Ana are mere. " "Ticu are haina", "circul din padure", "Lizuca si ceasul"

weird...

Wednesday, August 29, 2012

Banalitate

.
La o privire atenta oamenii sunt interesati nu de eroi, fapte marete samd, ci de micile aspecte ale acestora care creaza atmosfera, eterul in care acestia se misca.

Un Robin Hood ar fi insipid umbland asa eroic prin padure cu arcul ala de 2 metri in spate, cu fiecare pas masurat si cu exact 10 sageti in tolba, precis numarul soldatilor de doborat. Daca soldatii astia ar petrece tot timpul in cazarma, fiecare la marginea patului curatind cu miscari ritmice spada si gandind mecanic in probabilitati de succes in lupta, iar ar fi total neinteresant.

Nu Robin Hood in sine e fascinant, ci ideea ca unul ca noi toti, cu mantia aia jegoasa si pe alocuri desirata si alergand ilogic dupa iubita vietii lui, e capabil sa fie totusi din senin mai sus de banalitatea vietii obisnuite.

Nu e vorba de intamplarea in care eroul x se lupta cu y, ci de fapt inconstient sesizam faptul captivant si de neinteles in care intregul univers al carui rezultat este x se intersecteaza in punctul reprezentat de aceasta intamplare, si afecteaza profund, celalalt univers reprezentat de y. Who gives a rat's ass about x and y, it's all about amantele, hainele, dusmanii, prietenii, obsesiile, iubirile, ura, bunatatea, dramele, toate acele unde al caror pretext este x sau y; adica tot ce este in spatele acestora si in afara lor.
.

Sunday, August 5, 2012

Suflete pereche

.
Stiu, suna cheesy, "Cliseu!" veti striga. Chiar eu personal, daca as citi aceste doua cuvinte din titlu - cu toata scuza ca pana la urma cuvintele sunt doar o vaga exprimare a realitatii - as scrie in 2 timpi si 3 miscari un comentariu nesuferit de acid. Dar in adancul adancului meu, acolo unde si eu intru cam pe varfuri, nu sunt intru totul convins de naivitatea, nerealitatea acestui concept.

Definirea clara a criteriilor care traseaza conturul acestui suflet este inutila pentru ca ar presupune o autocunoastere perfecta, recunoasterea unui suflet pereche nu tine de logica si complicatiile ei infinite: tine de ceea ce simti si de cata incredere ai in ce simti.

Sunt convins ca fiecare isi va recunoaste pana la urma adevaratul tovaras de drum la momentul potrivit (f imp!! :) ). Cel real, nu cel comod sau "cel care sunt sigur ca nu exista". Acesta este ca orice lucru simplu si adevarat la o atingere departare, intr-un seif din camera fiecaruia a carui combinatie o reprezinta:

1. deschide ochii. cu adevarat.
2. simte.
3. ai incredere in ce simti.
4. lasa deoparte indoiala, lumea cu obiceiurile sale, vecina de la 3, fratele care te sfatuieste sa, samd: realitatea ta este numai in tine.
5. nu te autoamagi. Stiu ca e comod sa o faci, dar va veni un moment in care vei privi catre anii care au trecut si vei realiza ca ai stiut/simtit de fapt intotdeauna care era calea, dar dintr-o inertie/comoditate/teama etc ai gasit scuze care sa salveze confortul relativ al momentului, scuze pe care mai tarziu le vei vedea exact asa cum sunt, goale.

Vestea buna este ca nimic nu e intamplator, asa incat neimplinirea naste cautare, iar cautarea cunoastere si gasire. Pana la urma... :)
.

Saturday, July 21, 2012

.
Era intinsa pe pat, la vreo 25 de ani, cu ochelari, asteptand cu anxietate sa afle ce se intampla cu sarcina. Alaturi pe fotoliu un baietel de 3 ani conversa zgomotos cu tabletul pe care tatal, un munte de om cu maini muncite, i-l tinea in fata. Asteptau sa afle de ce tehnicianul de la ultrasound le spusese ca ceva e altfel.

Si era altfel. Li s-a spus ca ceva e in neregula, ce cel mic s-ar putea sa aiba o formatiune care ar putea impiedica buna dezvoltare, dupa cum arata raportul de la US. S-au dat procente care probabil nu le spuneau nimic pentru ca intrebarile aratau dorinta de a crede ca totul e doar un episod care va trece. Bineinteles ca s-s subliniat cu tact ca tot ce se spune are doar titlul de sfat, hotararea sta in mainile lor, ale pacientei de fapt.

Apoi s-a decis: let me show you what we're explaining. Un aparat portabil de ultrasound a fost adus in salon, pentru ca o imagine face cat o mie de cuvinte.

E impresionant sa fii martor -si nu o spun ca observatie stiintifica ci ca om- al momentului in care o certitudine inlocuieste oceanul imens si involburat al dubiului. Ei bine, daca ar fi sa iau un instantaneu emotional al acelei clipe, as spune ca in ochii mamei tonul de anxietate s-a transformat in tristete (probabil ca in interior simtise deja ceva, stia intuitiv) iar tatal, avand grija in acelasi timp de baietelul care radea/vorbea zgomotos si fara sa realizeze, normal, ce se intampla, a inceput sa planga cu lacrimi grele, tacute, asa cum pot izvora numai dintr-un adevar care face totul clar.

Un medic prost ar fi enuntat precipitat o parere de rau, ar fi scos stangaci ultrasoundul din camera si ar fi plecat rapid. Dar pentru ca inainte de a fi medici suntem oameni, sau pentru ca de fapt medicina adevarata inseamna in momente grele stiinta+omenie, tatal a luat mana mamei si cea oferita de medic la propriu si impreuna, tinandu-se de mana, au discutat ce se intampla si ce inseamna si ce se poate face.
.

Thursday, July 19, 2012

Poliglotul sau unde se arata ca Pen, fiinta nobila de obicei, poate fi invidios

.

Eram azi in spital cu un consultant originar din Africa de Sud.

Il suna asistenta, vb in franceza. Mergem sa vedem un pacient cu nume imposibil de pronuntat, imi spune pe drum ca e din nu stiu ce trib din Africa de Sud: ajungem acolo, vb cu respectivul intr-o limba imposibila. Cu nevasta-sa care era langa, vb in Zulu (m-a lamurit intre picaturi) traducand intre timp si in Engleza.

La vreo 5 minute, alta pacienta de origine araba care nu stia o boaba de engleza, barba-su nu stiu nici asta cat stia ca ii traducea cam impiedicat. La un moment dat consultantul ii spune: Inteleg limba asa incat poti sa vorbesti in Arabic!

Mai sa fie, de unde apar astia cu nspee mii de limbi la activ? - se intreba atunci pe buna dreptate Pen, un pic cam invidios.

Seriously?!
.

Indonesia

.

Nu sunt atat de cult incat sa pot spune ce laureat al premiului Nobel provine din Indonesia -if any- dar pot afirma cu siguranta ca in acea tara minunata exista o persoana deosebita: unicul meu cititor din Indonesia. Cum aceasta este o drama in doua acte si deja -sper ca ati observat- am enuntat intriga, este timpul sa trecem la actul 2: surse bine informate -culmea, spun asta deavand un telefon de la STS- mi-au soptit ca aceasta persoana simpatica s-a mutat din Indonesia in Corea.

In cazul in care ati avut o usoara tresarire: de Sud, nu Nord.

Mi-l imaginam (pe cititor, gender-free) calare pe un minuscul elefant de padure, strabatand jungla cu laptopul conectat la satelit in brate, sau citindu-mi blogul la lumina palida a unui foc de tabara deasupra caruia, sprijinit in cate 2 perechi de sulite, se rumeneste unul dintre acei prietenosi rozatori indonezieni. Ma intrebam uneori daca si-a facut toate vaccinurile potrivite, I'd hate to lose my readers doar din cauza vreunui tantar. Nu, readerii mei au voie sa dispara doar in batalii epopeice, revolutii sangeroase -de preferinta cu steagul in brate- sau eruptii vulcanice demne de consemnat de catre cronicari.

Ca sa fiu sincer, sunt putin nedumerit- ca sa nu spun nemultumit- in legatura cu Corea. Nu suna la fel de exotic, romantic asemeni Indonesiei. Asa incat acest post este un apel catre respectivul cititor de a reveni in tara initiala intrucat blogul acesta este degustat cel mai bine in locatii exotice.

.

Thursday, July 12, 2012

Pen va informeaza

.
1. Pentru ca astazi este -inca- joi, am decretat-o ziua rinocerului lanos. Nu fiti nedumeriti, el este tot atat de real ca textul pe care il cititi acum, si a fost descoperit exact in judetul Gorj. Mai mult decat atat, a starnit pe plan local, fara sa vrea de fapt, indignare si panica.

Unii locuitori pun criza economica pe seama cornului acestui nefericit rinocer, altii isi amintesc cu nostalgie de pestera Ursului cu ale sale, mult mai decente, oase de Ursus Spelaeus. Fata de acesta din urma, rinocerul din povestea noastra are insa un cazier bogat. Se pare chiar ca sfarsitul lumii, dupa cum ne informeaza un foarte citit ziar, ar fi indus/creat de chiar acest fost impozant rumegator.

2. In alta ordine de idei, in Bucuresti a fost identificat cel mai curajos baietel din Romania. Se pare ca acesta a avut curajul de a sta in bratele fostului presedinte Basescu.

3. Exista turisti straini pe litoralul romanesc! Mai mult decat atat, un reporter norocos a fotografiat singurul japonez din Constanta! Partea buna este ca demonstreaza ca politica de turism chiar functioneaza, partea proasta este ca respectivul japonez nu va parasi prea curand tara intrucat este tatuat pe spatele lui Nutu Camataru!

4. Un norocos pui de dac a facut o descoperire senzationala: ultima smochina din Romania. Din pacate nu a supravietuit mult descoperirii, fiind ingerata de cativa ignoranti care totusi fara voia lor, au fost felicitati cateva ore mai tarziu printr-un portal deschis in mijlocul satului, ca un nor verzului, din care au pasit cativa humanoizi din viitor care vorbeau ceva ce aducea a italiana. Se pare ca fara voia lor dar printr-un accident fericit, pofticiosii au contribuit 10 ore mai dupa ingerare la diseminarea semintelor pe o arie larga de suprafata agricola din apropiere de Roma, salvand 10 ani mai tarziu -in viitor- statul italian de la o dramatica criza economica care a dus la un pret exorbitant platit pe 1 bucata smochina.

5. Ramanand in sfera economica, pretul prohibitiv al "aurului negru" a determinat autoritatile locale dintr-o comuna sa iasa din tiparul obisnuit al intreprinzatorui balcanic. Satenii au elaborat o metoda ingenioasa de a dobora copacii care nu necesita combustibil si drujba:

Dar ca sa lasam comunicatul consiliului local sa explica mai bine:
Dragi cetateni,
Va informam cu bucurie ca fii ai satului nostru au reusit sa elaboreze o metoda eclectica de a dobora arborii. Pe viitor, intentionam sa vindem acesta idee statului Canadian intrucat credem ca ocoalele silvice de acolo ar beneficia de reducerea de gaz consumat pentru doborarea arborilor sequoia."
"
.

Monday, July 9, 2012

.
Ieri m-am uitat dupa o perioda lunga de absenta pe facebook si m-a surprins avalansa de comentarii politice ale "friends"-ilor. Interesant este ca au totusi un fel de ethicheta, vorbesc/acuza la modul general si in bisericute, evitand cearta cu cei din taberele opuse. Am simtit acut -sunt cam short-fused- sa dau cateva raspunsuri taioase dar din fericire ptr toata lumea m-am stapanit. :))

Un om inteligent mi-a spus odata: "cei din jur cred ca noi selectam in principal pe cei foarte inteligenti, note maxime, experiente bogate. Nu, principalul criteriu este atitudinea demonstrata in timp. Daca cineva are atitudinea potrivita si interes, il putem invata orice."

Problema Romaniei fata de Germania de ex nu este lipsa de talent, inteligenta, resurse in general: este atitudinea. Cumva este un paradox aici: o mandrie exagerata clocoteste peste o stare de profunda nesiguranta nationala si inferioritate neconstientizata, dar prezenta ca un elefant mare si roz in sufragerie, acoperit stangaci de "Rapirea din Serai". Suntem agresivi ca popor si indivizi pentru ca suntem nesiguri si traim impinsi in colturi de unde nu putem -credem noi- evada decat aratandu-ne coltii. Si asa fiecare in coltul lui, maraind, suntem tinuti in sah de doar cativa oameni din centru, nevazand toate colturile in care maraie la randul lor toti cei ca noi. Mai mult decat atat, orice schimbare relativ prietenoasa in arcuirea biciului care ne tine in colt e rasplatita prompt cu o ditamai coada intre picioare si gudurat temeinic pe langa "prieten". Tot maraind, romanii au uitat sa mai vorbeasca si au ajuns sa aprecieze alte maraituri si pe cei ce le scot, uitand de dialog.

In politica sentimentele sunt un lux si bune doar pentru scris memorii in cabana cumparata cu bani deturnati. Orice gest politic trebuie pur si simplu intampinat cu intrebarea: cine are interes si de ce.

Romania este o structura interesanta, o proiectie pe o perdea de fum destul de transparenta totusi. Avem chiar si intelectuali, elitisti, antipatici ca orice book-worms si ... gata sa isi ofere opiniile politice de poeti, dramaturgi, filozofi atunci cand trebuie. Cineva ii numea "intelectualii de buzunar", facand aluzie la niste simpatici chihuaua. Romanii urasc in general intelectualii, dar uneori avem nevoie de confirmari si de la acestia.

Nu vom alege in viitorul apropiat un intelectual autentic in conducerea tarii, asta sper ca e clar pentru oricine. Romanii aleg persoane pe care le inteleg, care maraie sincron cu maraitul general. Sa induca un warm fuzzy feeling, de ce nu sa ne faca si sa radem un pic, poate sa faca si greseli pe care sa le iertam cu superioritate - in fond a gresi te face uman si te coboara de pe piedestaluri amenintatoare. Vrem sa fim iubiti pentru ca suntem singuri in colturile noastre, sau macar sa avem destule indicii care sa ne alimenteze fanteziile ca am fi iubiti: stim ca nu le pasa de noi, dar cu o lacrima aici, o promisiune dincolo, am aveam destul material care sa alimenteze fanteziile pe care le construim cand inchidem ochii si care sunt drogul perfect impotriva realitatii.

Pentru apararea fanteziilor de mai sus romanii pot si vor sa lupte. Nu e nevoie de motive, cuvinte soptite bine de consilieri in urechile politicienilor si transmise de acestia au efectul scontat. Cand cineva tipa "Foc!" raspunsul innascut este de a fugi, mai ales cand vrei sa crezi in prezenta focului sau mai ales cand pe scaunele alaturate sunt oameni platiti sa mimeze panica sau sa strige catre tine "simt miros de fum!".

Made in Romania nu se vinde, de aceea este nevoie de feedbacks din afara. Sunt retele intregi de doctoranzi, scriitori etc ce sunt formate si intretinute si care, la semnal, pot striga "simt miros de fum!".

Atat de multe mesaje venite de peste tot care pretind ca stiu ce simti, ce mirosi, ce vezi, sunt greu de combatut. Dar uneori trebuie sa deschizi bine ochii si sa te intrebi: Eu, eu ce percep cu propriile mele simturi - sau in caz fericit cu propria mea ratiune?
.

Monday, July 2, 2012

.
Exista odata ca niciodata un sat uitat de lume in mijlocul unei paduri. Nu era cautat de nimeni pentru ca nimeni nu stia de el. Nu existau drumuri care sa ajunga la asezare intrucat oamenii nu le vedeau intrebuintare; pentru ei fiecare copac, piatra, parau erau indicii si aveau rostul cararilor asa cum le intelegem noi, ceilalti. Sunete rasunau si se stingeau intr-o economie a gesturilor care aveau un scop clar.

Oamenii acestia vorbeau rar unii cu altii, minute in sir. Vorbeau de soare si padure, de iarba si animale si vant sau ploaie. Cuvintele se intalneau la mijloc, intre ei, si se inconjurau unele pe altele puternic si incet ca doua continente care se contopesc intalnindu-se, impinse de o forta imensa. Parea ca aceste vorbe nu sunt decat o punte lina pe care ceva mult mai subtil, spiritual, paseste dintr-o parte in alta. Si puntea aceasta independenta de trecatori nu era decat o suprafata neteda peste care adevarata comunicare avea loc, cuvintele nu erau decat o muzica pe ritmurile careia oamenii acestia mergeau impreuna pentru o vreme, in acelasi pas, intelegandu-se unii pe altii dincolo de vorbe.
.

Sunday, July 1, 2012

Zidul

.


A fost odată ca niciodată un oraș. Nu, nu avea nici un rau care sa îl strabata purtând mai departe povestile locuitorilor, nu ar fi avut ce pentru ca asezarea aceasta nu avea istorie. Era un oraș nou in mijlocul unei campii intinse.

Într-o dimineața locuitorii observara un zid înalt care inconjura străzile din centru. Oamenii s-au adunat de o parte si de alta a zidului dandu-si cu părerea despre cine l-a construit si care este rostul sau. Au încercat sa strige ascultand un răspuns din partea cealaltă, cativa mai temerari au vrut sa îl strapunga lovind cu niște ciocane speciale iar alții au pus cap la cap cele mai înalte scari pe care le-au găsit încercând sa sara peste el. Ba chiar S-au găsit cativa care au săpat luni de zile pentru a trece pe sub gard. Totul in zadar, era prea înalt, prea gros si prea adânc infipt in pământ.

Anii au trecut iar copiii de altădată au ajuns părinți, apoi bunici. In interiorul zidurilor la fel, generații noi au plâns si ras, iubit si urat unii pe alții. Cei din afara credeau cu tarie ca in interior sa afla fiinte ale căror puteri depășesc orice imaginatie; oamenii vorbeam chiar de un turn înalt in care erau păstrate cu sfintenie carti al căror conținut ar fi luminat multe din întrebările filosofilor lor. Între zidurile înalte ceilalți duceau o viața spartana. Circulau legende despre ape intinse si orizonturi atât de largi încât matematicienii s-au simțit datori sa le infirme existența prin calcule riguroase. Oamenii zidului, cum se numeau între ei, aveau mai mult de 20 de cuvinte care descriau verticalitatea, inaltimea sau adancimea. Nu era ingaduit a te gândi la bogatiile pe care unii eretici le descriau "dincolo", vorbind in soapta ascunsi in vegetatia deasa care îmbraca acum zidul. Inteleptii si cei mai bogați traiau in mijlocul comunității, in zona in cade ziua era mai lunga iar soarele lumina mai mult; cei mai săraci locuiau lângă zid si in cavernele sapate adânc in pământ. De partea cealaltă bogatii traiau departe de umbra zidului iar saracii tot lângă acesta.

Tinerii nesabuiti din ambele părți încercau sa urce cât mai sus pe zid -"munte" cum ii spuneau acum cei din afara- si mulți murisera cazand in gol. Era doar o faza trecătoare in viața ori oricărui adolescent iar societatea aștepta rabdatoare ca timpul sa inlature aceste acte necugetate. Foarte putini ajungeau insa a starui cu incapatanare in a escalada acest dat, iar ingrijorarea inteleptilor crestea pe măsura ce acești nesabuiti adunau tineri in jurul lor. După un timp, au fost decretati nebuni si au fost izolati in case special construite sus pe zid, acolo unde tinerii nu puteau ajunge. Era, știa chiar si orice copil, o prostie sa crezi ca zidul se încheia undeva. Preotii din interior spuneau ca era darul lui Dumnezeu spre ai proteja pe oameni de soarele tot mai puternic. Fiecare nou-nascut avea numele inscris pe o piatra tot mai sus, iar sub piatra sa erau pietrele parintilor, bunicilor si strabunicilor. Si cu fiecare nume nou oamenii urcau tot mai sus pe zid, tot mai aproape de ceata deasa in care acesta se pierdea si pe care inaintasii lor o priveau cu un amestec de spaima si curiozitate.

Iar intr-o buna zi...
.
Cum luni este zi libera, m-am gandit ca o sa se plictiseasca singura asa incat am decis sa ii ofer companie si ziua de vineri. Si pentru ca astazi ma incearca o lene teribila, cum nu am mai simtit de ani buni, singurul lucru interesant de facut a fost -pentru 1 ora- sa imi iau un green tea latte medium size si sa ma cocot undeva printr-un mall, la un ultim etaj, de unde sa examinez cu minutiozitate trecatorii si mediul vascos al timpului in care acestia se misca (fiind absolut static pentru o ora, nu intru in ecuatia respectiva).

Am gasit un loc perfect, undeva sus, de unde puteam sa vad un patinoar situat cumva in centrul unui nod in care se intersecteaza cateva drumuri largi din mall. Nu erau multi oameni, ceea ce era perfect, putandu-ma concentra pe acei putini care se plimbau pe gheata.

Un mosulet haios cu un stride cam artritic, un tanar care avea un control fantastic al miscarilor -era ca o pantera pe gheata, o pereche formata dintr-un tata si un pusti de vreo 12-13 ani blindat ca un tanc impotriva cazaturilor -si probabil si a unui eventual cataclism avand in vedere casca imensa- si un al doilea cuplu. Acestia din urma mi-au atras atentia mai tarziu, dupa vreo 30 de minute.

Punctul static al acestei perechi era un barbat intre 45-50 ani, trening sobru, sapca la fel, prototipul clasic al antrenorului exigent. Miscarile sale erau minime, atat cat sa priveasca mereu ca un soim, fix, catre a doua persoana. Imi era cunoscut, l-am mai vazut aici si in alte dati, cu alti -probabil- elevi. Obiectul atentie sale era un pustiulet in jur de 4 ani, micut, destul de agil pe gheata, care "evolua" in fata maestrului tinand mainile tot timpul intinse, la 90 grade fata de corp. De fapt asta m-a si intrigat, nu este chiar usor sa stai in pozitia respectiva jumatate de ora - simplu de demonstrat, stati asa 10 minute. Dupa un timp, a urmat o mica "sedinta" in care antrenorul -dupa fizionomie as fi spus ca era din spatiul ex-sovietic- a explicat imobil si cu o mina severa ceva, apoi pustiulica a bazait scurt si apoi a revenit pe "orbita" din jurul maestrului, in pozitia gratioasa de mai inainte.

Scena mi-a amintit de Giuliano, "cel mai puternic baietel" dupa cum titreaza presa si tatal respectivului - evident in cazul meu nu era vorba totusi de un abuz oricat as considera de nepotrivit un astfel de antrenament. Si mi-a venit o intrebare in minte:

Oare merita sa ne privam copiii de placerea de a fi pur si simplu copii doar pentru un bilet spre succes care, de fapt, are majore sanse sa nu fie cel castigator? Care e probabilitatea ca pustiul de mai sus sa ajunga un patinator celebru, cand probabil pe un alt patinoar un parinte/antrenor isi apostrofeaza poate chiar in clipa asta copilul pentru ca nu a executat cu acuratete 100% mai stiu eu ce manevra idioata?

Ce este natural in acest joc de sah ale carui piese sunt copii de 3-5 ani manipulati de adulti ale caror vise facute praf de altii nasc ambitii disproportionate pe care le aplica asupra destinelor altora?
.

Friday, April 20, 2012

Darul celor bolnavi


Spuneam intr-un post anterior ca nu m-a pasionat nici o materie in liceu. Cum Doamne iarta-ma, veti spune, ai ajuns tu medic?

Simplu: m-au salvat bolnavii.

In facultate am fost mediocru, invatam cu 2 zile inainte de examen si il treceam uneori cu note mult mai bune decat ar fi trebuit, dat fiind dezinteresul meu. Pot numara pe degete profesorii care mi-au transmis pasiune pentru obiectul predat de dansii, pot scrie romane despre cei al caror loc nu este in medicina. Cand am terminat facultatea, am crezut sincer ca ma voi pierde si voi face orice altceva numai medicina nu. Am hotarat sa plec din tara fara sa ma intereseze prea mult unde, am plecat pentru ca simteam ca daca ar exista ceva care m-ar putea salva, acel "ceva" nu este acolo, in Romania. Acum realizez ca as fi putut gasi motivatie si acolo, dar atunci nu aveam nici cunostiintele nici rabdarea necesare pentru a ma face util.

In strainatate am gasit nu neaparat pasiune, ci consecventa si standardizare, oameni care isi fac treaba bine. Si, mai mult decat am facut-o in Romania, am redescoperit bolnavii. Ii tin pe aproape toti minte, am avut de invatat de la absolut fiecare dintre ei. Sunt multi dar voi aminti doar cativa (numele sunt intamplatoare, persoanele din spatele lor insa sunt reale):

-Kenny m-a invatat ca exista speranta acolo unde medicii nu o vad;
-Veronica mi-a aratat cel mai bine diferenta dintre statistica si caz individual. Fiica ei Chris mi-a demonstrat ca exista oameni mult mai tineri decat mine care sunt cu mult mai puternici fara a avea mai stiu eu ce cunostiinte in afara de a asculta glasul din interior.
-Thomas mi-a aratat ca fiecare moment este important.
-Barbara mi-a aratat ca atunci cand asculti poti spune mai multe decat atunci cand vorbesti.
-micuta S m-a invatat mai mult decat toti ceilalti ca formulele isi au rostul lor, dar oamenii sunt mult mai mult decat niste recipiente in care au loc complicate reactii chimice. Si a facut-o zambind. Stie probabil cel mai putin dintre toti, stie cu adevarat cel mai mult.

De fapt toti mi-au oferit mult mai mult decat am facut-o eu. Ma consider fericit ca am putut sa obtin aceasta experienta sub pretextul de a fi medic. Nu eu i-am ajutat, ci ei pe mine. Sunt protocolar cand ii vad pentru ca asta e imaginea pe care profesia trebuie sa o proiecteze, dar ii simt uneori ca intuiesc cate fac ei pentru mine.

Cu profunda umilinta le multumesc tuturor!
.

Thursday, March 22, 2012

Thursday, March 1, 2012

Discutie

.
Usile barului principal de la subsolul Parlamentului European se dadura la o parte brusc ca si cum de partea cealalta ar fi explodat o grenada defensiva. Cu pasi fermi, un europarlamentar pasi hotarat inauntru.

-Sunteti niste panarame cu totii! izbucni o voce barbateasca de undeva de sub caciula de merinos neagra. Dand a lehamite din mana, se aseza pe cel mai apropiat scaun.
-Nu sunteti in stare de nimic, asta e... Tot eu trebuie sa...

Dintr-un colt al camerei rasuna un "bip, bip, biiip" iar cateva becuri rosii si verzi se aprinsera in intuneric. George se intoarse incet, asa cum trebuie sa o faca un om politic de calibrul sau.

-Oaie nu e, ca are becuri - gandi aproape instinctiv. Privirea ii era inca neclara, obisnuita prea mult timp cu albul zapezii de afara.

-Bip, bip-bip, biiiip.

De europarlamentar se apropie timid un tanar si ii sopti cateva cuvinte la ureche, tinand mana ca si cand ar fi dorit sa prinda orice informatie in causul palmei.

- Pai zi ba, ca d-asta te platesc! Ce singu... Ce e aia ba, iti bati joc de mine?

-Bip, bip, biiip, bip-bip!

Tanarul mai sopti ceva repede.

-Aaaaa, pai zi ma asa, Stefan Soimarescu, ce Stephen. Asta-i machedon d-al nostru - sau cel putin era, inainte sa ajunga in scaunul ala, paru ca gandeste parlamentarul.
-Auzi ma Sandele, ia ma d-aci 50 euro, mergi si cumpara-i lu asta niste baterii ca ma doare capul de la bipaiala lui.

Apoi, mai mult ca pentru sine:
-Ce singularitate Sandele, asta a fost la swingareala pana i s-au terminat acumulatorii de la scaun...

Monday, February 20, 2012

Prime Directive



Nothing within these Articles Of Federation shall authorize the United Federation of Planets to intervene in matters which are essentially the domestic jurisdiction of any planetary social system, or shall require the members to submit such matters to settlement under these Articles Of Federation.

Ma gandeam la textul de mai sus in contextul fotografilor profesionisti. Tinuta profesionala inalta, neimplicare, shoot and I'm on my way to get another picture. Mi se pare insa ca respectivii sufera de paradoxul termomentrului: atunci cand vii in contact cu un mediu, acesta se modifica prin insasi intentia/atentia/prezenta/observatia ta.

In astfel de situatii mi se pare inutil a sustine neimplicarea: este deja prea tarziu. Poate ar merge daca ai pune o camera pe trompa vreunui elefant si colectand pozele peste 6 luni ai fi martorul acelor evenimente. Dar in clipa cand esti cu camera la 2 metri de un copil care probabil va muri in urmatoarele 12 ore de ex, este ilogic si nejustificat a sustine neimplicarea.

Poti sustine insa ca implicarea ti-ar rapi timpul sau siguranta de a face publice mai tarziu acele imagini, act care ar asigura ajutorul pe o scara mult mai larga decat aceea a unui fotograf care ajuta un copil. Poti spune ca prin camera ta deshizi o fereastra prin care vor privi milioane de oameni. Cu toate astea, multi dintre acestia vor spune ulterior, din fotoliu "da, dar daca eu as fi fost atunci acolo..." .

Problema mi se pare principiala mai mult decat a aduce o solutie extrem de utila. Poti face fotografia si apoi poti ajuta. Nimeni nu iti poate pretinde sa despici apele cu obiectivul de 30 cm al camerei, dar in acelasi timp fiecare e dator sa faca ce ii sta in posibilitati, atunci, acolo, pentru a ajuta. Nu e vorba de lupta intre etica si profesionalism, este pur si simplu uman.
.

Friday, February 17, 2012

.
Recent am vazut o enumerare de lucruri perfecte (conform celui care le prezenta). Cum perfecti nu sunt decat Dumnezeu si subsemnatul :) , m-am gandit din reflex ca celelalte bineinteles ca nu sunt perfecte. Dar in acelasi timp am realizat ca intuitiv poate realizez cam pe unde e perfectiunea asta, dar imi e greu sa o articulez in cuvinte folosind logica (la ce o mai folosi si asta?!).

Perfectiunea, prin ea insasi, este statica, in afara timpului. Daca nu ar fi asa, atunci evident ar exista o stare mai perfecta ceea ce implica faptul ca aceea ce am numit perfectiune nu era de fapt perfectiune.

Rudolf Aspirant mi-ar atrage insa atentia ca poate exista si o alta perfectiune, aceea relativa. "Perfect pentru conditiile date" mi-ar striga. Si cum conditiile s-ar schimba, perfectiunea asta dinamica s-ar mula perfect peste noile coordonate ramanand, in orice moment, etalonul absolut al desavarsirii. Ceea ce eu insa as numi perfectiune aici ar fi perfecta sincronizare dintre sistem si etalon, nu etalonul in sine, iar sincronizarea asta ar fi de fapt statica, mereu perfecta, deci in afara timpului si egala cu aceea din paragraful precedent.

Atunci Rudolf mi-ar da o pereche de palme zdravene, barbatesti, dupa care s-ar imbuna si invitandu-ma la o cafea in cel mai trendy local din Oslo mi-ar oferi cel mai comod fotoliu. Mi-ar spune, oftand, ca sunt un prost dar se simte totusi dator sa imi comunice ca nu inteleg nimic si ca sunt complet ignorant in ale lumii. Mi-ar destainui ca exista un al treilea gen de perfectiune, aceea a "momentului perfect". E o perfectiune care reprezinta un moment unic al intersectiei dintre doua imperfectiuni: conditii imperfecte -sau banale- si perceptie imperfecta -la fel de banala de altfel. Acestea doua, umbland brambura prin timpii lor, s-ar putea intersecta in mod imbucurator exact intr-un moment in care "graficele" lor ar fi perfect complementare iar clipa, un punct de timp fara dimensiuni, ar fi perfecta. Poate ca asta numesc unii iluminare, perfecta aliniere a gaurilor unor planuri in rest mate care ar face privitorul sa primeasca, pentru o fractiune de timp, imaginea reala a ceea ce se afla dincolo de aceste planuri opace.

"Bineinteles ca daca tu ai realiza aceasta perfectiune trecatoare nu ai intelege nimic" se simti Rudolf dator sa ma avertizeze insa. "Oricum tu in general nu prea intelegi lucrurile."
.

Thursday, February 16, 2012



.
Am aflat abia dupa ce a murit: bunicul meu a facut puscarie. Fin observator al naturii umane, nu am intuit absolut nimic pana sa-mi spuna maica-mea. A fost unul dintre acele secrete ale unei familii care sunt ferecate zeci de ani si despre care nu vorbeste nimeni, niciodata, niciunde. Asa incat nu am stiut, dar am depus apoi tot efortul sa aflu cum s-a intamplat. Bunica-miu a fost, bazat pe propria mea experienta, unul dintre cei mai normali si decenti oameni pe care i-am cunoscut asa incat asocierea cu notiunea de puscarie m-a intrigat. Povestea este urmatoarea:

A fost odata ca niciodata un tanar, sa-i spunem M. Foarte sociabil, cu o slujba buna de gestionar, multi prieteni si familie unita, 2 copii. Printre acesti prieteni cel mai bun era Panait, un om glumet, de viata. Panait era si dansul gestionar la o intreprindere la 2 pasi de M. Ei bine, la un moment dat si pentru ca stilul de viata il cerea acut, Panait ar fi vandut pe sub mana din gestiune o mare cantitate de produse, cateva zeci bune de mii lei intr-o vreme cand salariile erau sute. Pentru ca nu avea acte care sa justifice lipsa, l-a rugat pe M sa intocmeasca impreuna niste chitante conform carora M cumparase produsele lipsa si urma sa le achite; promisiunea lui Panait era aceea de a acoperi suma cat de urgent se poate, ca si cand ar fi fost platita de M. Planul era bun teoretic: Panait vanduse produsele legal si daca arata $ era ok, la M in gestiune nimeni nu stia de vreo cumparare iar un eventual control nu putea gasi ceea ce nici nu exista.

Bineinteles ca Panait s-a dat lovit, nu a venit cu banii promisi, iar la control a aratat senin chitantele de la M, care la randul sau intrebat nu a putut arata nici produsele, nici nu a putut justifica lipsa platii catre Panait. Urmarea au fost cateva luni bune de bulau.

Nu ma impresioneaza faptul in sine, nici naivitatea lui M. Ceea ce mi se pare remarcabil este lipsa de urme a acestor experiente. Nu am banuit nimic, nu am vazut nici o trasatura, vorba, gest, comportament care sa tradeze in cei aproape 30 ani cat l-am cunoscut ceea ce s-a intamplat. Nimic.
.

Thursday, February 9, 2012

.
Am mai spus-o si altadata, exista oameni a caror forta morala este cu adevarat imensa. Noi, cei banali, ne lamentam ca partenerul intarzie 10 minute, ca au crescut taxele cu 5% sau ca nu ne-a salutat (cum a indraznit?!) vecinul sau colegul.

Eram in sala acum 2 zile. Cu coada ochiului vad pe track un om pe care il stiam bine, chiar aproape fusesem prieteni pana sa devenim toti mult mai ocupati. Alerga cumva ganditor, rupt de realitatea din jur; de inteles de altfel pentru un recent parinte, obosit.

La urmatorul ciclu ma vede, zambeste un pic impietrit si ne oprim sa vorbim asa cum o cere politetea. Il intreb ce mai face bebelusul. Imi spune ca probabil o sa moara in anul care vine; se pare ca are spinal muscular atrophy, o boala genetica datorita careia o proteina ce asigura supravietuirea anumitor neuronilor din maduva spinarii nu exista. In consecinta, neuronii respectivi mor; cum astia controleaza miscarea muschilor, finalitatea este aceea ca acesti muschi nu se mai misca, inclusiv aceia care asigura functia vitala a respiratiei.

Exista insa un twist al situatiei care complica poate lucrurile: acesti copii afectati sunt intelectual normali, dupa unele studii chiar mai inteligenti decat cei neafectati. Singura problema e ca circuitul nervos care ne ajuta sa controlam muschii este intrerupt in cazul lor.

Am cautat cat se poate trai cu aceasta boala (tipul 1 in cazul lor). Si am gasit un blog al unei familii extraordinare, parintii unei fetite si mai extraordinare:

http://www.ana-alesia.ro/

Are 5 ani, in conditiile in care majoritatea acestor copii se sting pana in 2 ani. Am citit blogul cap-coada si de multe ori -I'm not ashamed to say it- am plans. Mi-a amintit cumva de K, o alta fetita de 4 ani care m-a invatat odata ce inseamna curajul dupa doza ei de chimioterapie.
.
.

Un calugar se odihnea in curtea unei manastiri. Aproape de el, alti doi calugari priveau un steag ce flutura in vant.
-Steagul se misca, spuse unul dintre ei.
-Nu, aerul se misca, spuse celalalt.

Cel ce se odihnea se apropie de ei.
-Aveti amandoi dreptate si totusi amandoi gresiti. De fapt singurul lucru pe care il puteti afirma este ca mintea voastra se misca.
.

Monday, January 30, 2012



-Oare cum o fi America?
Intrebarea veni oarecum prea direct, rasunand ca un sunet de tambal in mijlocul Primaverii lui Vivaldi. Din fericire greierii o invelira aproape imediat intr-o panza de cri-criurI pe care albinele o luara cu ele departe, zumzaind cu satisfactie. Stateam amandoi cu privirea atintita in sus, in iarba inalta care forma un fel de tunel din a carui deschidere lumina un soare de Iulie. In jurul nostru se inalta ceea ce mai ramasese din cetatea Blidaru, sprijinind doi liceeni slabi si cu parul destul de lung in tricouri cu Nirvana.
-Auzi, iti dai seama ca acum 2 mii de ani poate aici stateau doi blonzi imbracati in camasi lungi de in si care poate visau sa ajunga la Roma in loc de Australia sau America.
-Corect, si in loc de chitari aveau fluiere cu care vrajeau o groaza de chicks, man!
Izbucniram amandoi in ras. Vantul adia usor, imprastiind caldura molesitoare care ne inconjura. Facusem o ora buna pana la fortificatia care abia se intuia din cele cateva pietre dezvelite parca prea stangaci, unele acoperite cu un fel de adapost grosolan de sipci parca rupte dintr-un gard din vale.
M se ridica deodata intr-un cot.
-Auzi, sa stii ca eu chiar o sa plec.
Ma uitam la el si imi venea sa ii sterg seriozitatea cu vreo ironie, dar in ochii lui era acel amestec de hotarare disperata cu care unii se arunca in fata trenului iar altii pleaca in afara. Era simpatic, destept si sarac. Ii propusesem sa vina cu mine in Hunedoara pentru ca merita si eram pe aceeasi lungime de unda. Ne lega o prietenie asa cum numai marile batai pot naste, de cand ne caftiseram prin clasele primare. Mai erau si alti prieteni, dar M era singurul cu care ma intelegeam uneori din priviri. Pe la meditatiile de la Romana, inainte sa intram in liceu, izbucneam in ras isteric nascocind fraze dupa model care sa fie corecte gramatical dar cat mai cazone posibil - citisem Sven Hassel de la cap la coada de curand. Avea dreptate, era singura lui sansa. Poate si a mea, din motive diferite.

Dupa 2 ani, la sfarsitul anilor "90, M era in New York. A ajuns manat de disperarea celui care venea la scoala cu aceeasi camasa cateva luni zi de zi la rand, curata dar roasa de banci. A lucrat noptile in azile de batrani, platit la fel ca ultimul somalez fara educatie, el, olimpic la matematica si informatica. Din banii stransi, ziua si-a platit universitatea (abandonase Marina unde intrase in Romania printre primii) si a terminat Matematica. Apoi a maI facut si grad studies on top of his bachelor degree, sustinandu-si pe langa toate acestea si fratele si mama (single parent).

Il intrebam adesea cum este, imi spunea ca e bine si imi povestea cum decurge o zi obisnuita. Abia acum imi dau seama de efortul lui, pentru mine multa vreme relatarea lui M a fost ca unduirea ierbii inalte sub vantul care batea in ziua aceea de vara peste cetatea Blidaru, fara efort, natural.
.