Prime Directive

Nothing within these Articles Of Federation shall authorize the United Federation of Planets to intervene in matters which are essentially the domestic jurisdiction of any planetary social system, or shall require the members to submit such matters to settlement under these Articles Of Federation.

Ma gandeam la textul de mai sus in contextul fotografilor profesionisti. Tinuta profesionala inalta, neimplicare, shoot and I'm on my way to get another picture. Mi se pare insa ca respectivii sufera de paradoxul termomentrului: atunci cand vii in contact cu un mediu, acesta se modifica prin insasi intentia/atentia/prezenta/observatia ta.

In astfel de situatii mi se pare inutil a sustine neimplicarea: este deja prea tarziu. Poate ar merge daca ai pune o camera pe trompa vreunui elefant si colectand pozele peste 6 luni ai fi martorul acelor evenimente. Dar in clipa cand esti cu camera la 2 metri de un copil care probabil va muri in urmatoarele 12 ore de ex, este ilogic si nejustificat a sustine neimplicarea.

Poti sustine insa ca implicarea ti-ar rapi timpul sau siguranta de a face publice mai tarziu acele imagini, act care ar asigura ajutorul pe o scara mult mai larga decat aceea a unui fotograf care ajuta un copil. Poti spune ca prin camera ta deshizi o fereastra prin care vor privi milioane de oameni. Cu toate astea, multi dintre acestia vor spune ulterior, din fotoliu "da, dar daca eu as fi fost atunci acolo..." .

Problema mi se pare principiala mai mult decat a aduce o solutie extrem de utila. Poti face fotografia si apoi poti ajuta. Nimeni nu iti poate pretinde sa despici apele cu obiectivul de 30 cm al camerei, dar in acelasi timp fiecare e dator sa faca ce ii sta in posibilitati, atunci, acolo, pentru a ajuta. Nu e vorba de lupta intre etica si profesionalism, este pur si simplu uman.
.

.
Recent am vazut o enumerare de lucruri perfecte (conform celui care le prezenta). Cum perfecti nu sunt decat Dumnezeu si subsemnatul :) , m-am gandit din reflex ca celelalte bineinteles ca nu sunt perfecte. Dar in acelasi timp am realizat ca intuitiv poate realizez cam pe unde e perfectiunea asta, dar imi e greu sa o articulez in cuvinte folosind logica (la ce o mai folosi si asta?!).

Perfectiunea, prin ea insasi, este statica, in afara timpului. Daca nu ar fi asa, atunci evident ar exista o stare mai perfecta ceea ce implica faptul ca aceea ce am numit perfectiune nu era de fapt perfectiune.

Rudolf Aspirant mi-ar atrage insa atentia ca poate exista si o alta perfectiune, aceea relativa. "Perfect pentru conditiile date" mi-ar striga. Si cum conditiile s-ar schimba, perfectiunea asta dinamica s-ar mula perfect peste noile coordonate ramanand, in orice moment, etalonul absolut al desavarsirii. Ceea ce eu insa as numi perfectiune aici ar fi perfecta sincronizare dintre sistem si etalon, nu etalonul in sine, iar sincronizarea asta ar fi de fapt statica, mereu perfecta, deci in afara timpului si egala cu aceea din paragraful precedent.

Atunci Rudolf mi-ar da o pereche de palme zdravene, barbatesti, dupa care s-ar imbuna si invitandu-ma la o cafea in cel mai trendy local din Oslo mi-ar oferi cel mai comod fotoliu. Mi-ar spune, oftand, ca sunt un prost dar se simte totusi dator sa imi comunice ca nu inteleg nimic si ca sunt complet ignorant in ale lumii. Mi-ar destainui ca exista un al treilea gen de perfectiune, aceea a "momentului perfect". E o perfectiune care reprezinta un moment unic al intersectiei dintre doua imperfectiuni: conditii imperfecte -sau banale- si perceptie imperfecta -la fel de banala de altfel. Acestea doua, umbland brambura prin timpii lor, s-ar putea intersecta in mod imbucurator exact intr-un moment in care "graficele" lor ar fi perfect complementare iar clipa, un punct de timp fara dimensiuni, ar fi perfecta. Poate ca asta numesc unii iluminare, perfecta aliniere a gaurilor unor planuri in rest mate care ar face privitorul sa primeasca, pentru o fractiune de timp, imaginea reala a ceea ce se afla dincolo de aceste planuri opace.

"Bineinteles ca daca tu ai realiza aceasta perfectiune trecatoare nu ai intelege nimic" se simti Rudolf dator sa ma avertizeze insa. "Oricum tu in general nu prea intelegi lucrurile."
.

.
Am aflat abia dupa ce a murit: bunicul meu a facut puscarie. Fin observator al naturii umane, nu am intuit absolut nimic pana sa-mi spuna maica-mea. A fost unul dintre acele secrete ale unei familii care sunt ferecate zeci de ani si despre care nu vorbeste nimeni, niciodata, niciunde. Asa incat nu am stiut, dar am depus apoi tot efortul sa aflu cum s-a intamplat. Bunica-miu a fost, bazat pe propria mea experienta, unul dintre cei mai normali si decenti oameni pe care i-am cunoscut asa incat asocierea cu notiunea de puscarie m-a intrigat. Povestea este urmatoarea:

A fost odata ca niciodata un tanar, sa-i spunem M. Foarte sociabil, cu o slujba buna de gestionar, multi prieteni si familie unita, 2 copii. Printre acesti prieteni cel mai bun era Panait, un om glumet, de viata. Panait era si dansul gestionar la o intreprindere la 2 pasi de M. Ei bine, la un moment dat si pentru ca stilul de viata il cerea acut, Panait ar fi vandut pe sub mana din gestiune o mare cantitate de produse, cateva zeci bune de mii lei intr-o vreme cand salariile erau sute. Pentru ca nu avea acte care sa justifice lipsa, l-a rugat pe M sa intocmeasca impreuna niste chitante conform carora M cumparase produsele lipsa si urma sa le achite; promisiunea lui Panait era aceea de a acoperi suma cat de urgent se poate, ca si cand ar fi fost platita de M. Planul era bun teoretic: Panait vanduse produsele legal si daca arata $ era ok, la M in gestiune nimeni nu stia de vreo cumparare iar un eventual control nu putea gasi ceea ce nici nu exista.

Bineinteles ca Panait s-a dat lovit, nu a venit cu banii promisi, iar la control a aratat senin chitantele de la M, care la randul sau intrebat nu a putut arata nici produsele, nici nu a putut justifica lipsa platii catre Panait. Urmarea au fost cateva luni bune de bulau.

Nu ma impresioneaza faptul in sine, nici naivitatea lui M. Ceea ce mi se pare remarcabil este lipsa de urme a acestor experiente. Nu am banuit nimic, nu am vazut nici o trasatura, vorba, gest, comportament care sa tradeze in cei aproape 30 ani cat l-am cunoscut ceea ce s-a intamplat. Nimic.
.

.
Am mai spus-o si altadata, exista oameni a caror forta morala este cu adevarat imensa. Noi, cei banali, ne lamentam ca partenerul intarzie 10 minute, ca au crescut taxele cu 5% sau ca nu ne-a salutat (cum a indraznit?!) vecinul sau colegul.

Eram in sala acum 2 zile. Cu coada ochiului vad pe track un om pe care il stiam bine, chiar aproape fusesem prieteni pana sa devenim toti mult mai ocupati. Alerga cumva ganditor, rupt de realitatea din jur; de inteles de altfel pentru un recent parinte, obosit.

La urmatorul ciclu ma vede, zambeste un pic impietrit si ne oprim sa vorbim asa cum o cere politetea. Il intreb ce mai face bebelusul. Imi spune ca probabil o sa moara in anul care vine; se pare ca are spinal muscular atrophy, o boala genetica datorita careia o proteina ce asigura supravietuirea anumitor neuronilor din maduva spinarii nu exista. In consecinta, neuronii respectivi mor; cum astia controleaza miscarea muschilor, finalitatea este aceea ca acesti muschi nu se mai misca, inclusiv aceia care asigura functia vitala a respiratiei.

Exista insa un twist al situatiei care complica poate lucrurile: acesti copii afectati sunt intelectual normali, dupa unele studii chiar mai inteligenti decat cei neafectati. Singura problema e ca circuitul nervos care ne ajuta sa controlam muschii este intrerupt in cazul lor.

Am cautat cat se poate trai cu aceasta boala (tipul 1 in cazul lor). Si am gasit un blog al unei familii extraordinare, parintii unei fetite si mai extraordinare:

http://www.ana-alesia.ro/

Are 5 ani, in conditiile in care majoritatea acestor copii se sting pana in 2 ani. Am citit blogul cap-coada si de multe ori -I'm not ashamed to say it- am plans. Mi-a amintit cumva de K, o alta fetita de 4 ani care m-a invatat odata ce inseamna curajul dupa doza ei de chimioterapie.
.

.

Un calugar se odihnea in curtea unei manastiri. Aproape de el, alti doi calugari priveau un steag ce flutura in vant.
-Steagul se misca, spuse unul dintre ei.
-Nu, aerul se misca, spuse celalalt.

Cel ce se odihnea se apropie de ei.
-Aveti amandoi dreptate si totusi amandoi gresiti. De fapt singurul lucru pe care il puteti afirma este ca mintea voastra se misca.
.