Spuneam intr-un post anterior ca nu m-a pasionat nici o materie in liceu. Cum Doamne iarta-ma, veti spune, ai ajuns tu medic?
Simplu: m-au salvat bolnavii.
In facultate am fost mediocru, invatam cu 2 zile inainte de examen si il treceam uneori cu note mult mai bune decat ar fi trebuit, dat fiind dezinteresul meu. Pot numara pe degete profesorii care mi-au transmis pasiune pentru obiectul predat de dansii, pot scrie romane despre cei al caror loc nu este in medicina. Cand am terminat facultatea, am crezut sincer ca ma voi pierde si voi face orice altceva numai medicina nu. Am hotarat sa plec din tara fara sa ma intereseze prea mult unde, am plecat pentru ca simteam ca daca ar exista ceva care m-ar putea salva, acel "ceva" nu este acolo, in Romania. Acum realizez ca as fi putut gasi motivatie si acolo, dar atunci nu aveam nici cunostiintele nici rabdarea necesare pentru a ma face util.
In strainatate am gasit nu neaparat pasiune, ci consecventa si standardizare, oameni care isi fac treaba bine. Si, mai mult decat am facut-o in Romania, am redescoperit bolnavii. Ii tin pe aproape toti minte, am avut de invatat de la absolut fiecare dintre ei. Sunt multi dar voi aminti doar cativa (numele sunt intamplatoare, persoanele din spatele lor insa sunt reale):
-Kenny m-a invatat ca exista speranta acolo unde medicii nu o vad;
-Veronica mi-a aratat cel mai bine diferenta dintre statistica si caz individual. Fiica ei Chris mi-a demonstrat ca exista oameni mult mai tineri decat mine care sunt cu mult mai puternici fara a avea mai stiu eu ce cunostiinte in afara de a asculta glasul din interior.
-Thomas mi-a aratat ca fiecare moment este important.
-Barbara mi-a aratat ca atunci cand asculti poti spune mai multe decat atunci cand vorbesti.
-micuta S m-a invatat mai mult decat toti ceilalti ca formulele isi au rostul lor, dar oamenii sunt mult mai mult decat niste recipiente in care au loc complicate reactii chimice. Si a facut-o zambind. Stie probabil cel mai putin dintre toti, stie cu adevarat cel mai mult.
De fapt toti mi-au oferit mult mai mult decat am facut-o eu. Ma consider fericit ca am putut sa obtin aceasta experienta sub pretextul de a fi medic. Nu eu i-am ajutat, ci ei pe mine. Sunt protocolar cand ii vad pentru ca asta e imaginea pe care profesia trebuie sa o proiecteze, dar ii simt uneori ca intuiesc cate fac ei pentru mine.
Cu profunda umilinta le multumesc tuturor!
.
