.
Era intinsa pe pat, la vreo 25 de ani, cu ochelari, asteptand cu anxietate sa afle ce se intampla cu sarcina. Alaturi pe fotoliu un baietel de 3 ani conversa zgomotos cu tabletul pe care tatal, un munte de om cu maini muncite, i-l tinea in fata. Asteptau sa afle de ce tehnicianul de la ultrasound le spusese ca ceva e altfel.

Si era altfel. Li s-a spus ca ceva e in neregula, ce cel mic s-ar putea sa aiba o formatiune care ar putea impiedica buna dezvoltare, dupa cum arata raportul de la US. S-au dat procente care probabil nu le spuneau nimic pentru ca intrebarile aratau dorinta de a crede ca totul e doar un episod care va trece. Bineinteles ca s-s subliniat cu tact ca tot ce se spune are doar titlul de sfat, hotararea sta in mainile lor, ale pacientei de fapt.

Apoi s-a decis: let me show you what we're explaining. Un aparat portabil de ultrasound a fost adus in salon, pentru ca o imagine face cat o mie de cuvinte.

E impresionant sa fii martor -si nu o spun ca observatie stiintifica ci ca om- al momentului in care o certitudine inlocuieste oceanul imens si involburat al dubiului. Ei bine, daca ar fi sa iau un instantaneu emotional al acelei clipe, as spune ca in ochii mamei tonul de anxietate s-a transformat in tristete (probabil ca in interior simtise deja ceva, stia intuitiv) iar tatal, avand grija in acelasi timp de baietelul care radea/vorbea zgomotos si fara sa realizeze, normal, ce se intampla, a inceput sa planga cu lacrimi grele, tacute, asa cum pot izvora numai dintr-un adevar care face totul clar.

Un medic prost ar fi enuntat precipitat o parere de rau, ar fi scos stangaci ultrasoundul din camera si ar fi plecat rapid. Dar pentru ca inainte de a fi medici suntem oameni, sau pentru ca de fapt medicina adevarata inseamna in momente grele stiinta+omenie, tatal a luat mana mamei si cea oferita de medic la propriu si impreuna, tinandu-se de mana, au discutat ce se intampla si ce inseamna si ce se poate face.
.

Poliglotul sau unde se arata ca Pen, fiinta nobila de obicei, poate fi invidios

.

Eram azi in spital cu un consultant originar din Africa de Sud.

Il suna asistenta, vb in franceza. Mergem sa vedem un pacient cu nume imposibil de pronuntat, imi spune pe drum ca e din nu stiu ce trib din Africa de Sud: ajungem acolo, vb cu respectivul intr-o limba imposibila. Cu nevasta-sa care era langa, vb in Zulu (m-a lamurit intre picaturi) traducand intre timp si in Engleza.

La vreo 5 minute, alta pacienta de origine araba care nu stia o boaba de engleza, barba-su nu stiu nici asta cat stia ca ii traducea cam impiedicat. La un moment dat consultantul ii spune: Inteleg limba asa incat poti sa vorbesti in Arabic!

Mai sa fie, de unde apar astia cu nspee mii de limbi la activ? - se intreba atunci pe buna dreptate Pen, un pic cam invidios.

Seriously?!
.

Indonesia

.

Nu sunt atat de cult incat sa pot spune ce laureat al premiului Nobel provine din Indonesia -if any- dar pot afirma cu siguranta ca in acea tara minunata exista o persoana deosebita: unicul meu cititor din Indonesia. Cum aceasta este o drama in doua acte si deja -sper ca ati observat- am enuntat intriga, este timpul sa trecem la actul 2: surse bine informate -culmea, spun asta deavand un telefon de la STS- mi-au soptit ca aceasta persoana simpatica s-a mutat din Indonesia in Corea.

In cazul in care ati avut o usoara tresarire: de Sud, nu Nord.

Mi-l imaginam (pe cititor, gender-free) calare pe un minuscul elefant de padure, strabatand jungla cu laptopul conectat la satelit in brate, sau citindu-mi blogul la lumina palida a unui foc de tabara deasupra caruia, sprijinit in cate 2 perechi de sulite, se rumeneste unul dintre acei prietenosi rozatori indonezieni. Ma intrebam uneori daca si-a facut toate vaccinurile potrivite, I'd hate to lose my readers doar din cauza vreunui tantar. Nu, readerii mei au voie sa dispara doar in batalii epopeice, revolutii sangeroase -de preferinta cu steagul in brate- sau eruptii vulcanice demne de consemnat de catre cronicari.

Ca sa fiu sincer, sunt putin nedumerit- ca sa nu spun nemultumit- in legatura cu Corea. Nu suna la fel de exotic, romantic asemeni Indonesiei. Asa incat acest post este un apel catre respectivul cititor de a reveni in tara initiala intrucat blogul acesta este degustat cel mai bine in locatii exotice.

.

Pen va informeaza

.
1. Pentru ca astazi este -inca- joi, am decretat-o ziua rinocerului lanos. Nu fiti nedumeriti, el este tot atat de real ca textul pe care il cititi acum, si a fost descoperit exact in judetul Gorj. Mai mult decat atat, a starnit pe plan local, fara sa vrea de fapt, indignare si panica.

Unii locuitori pun criza economica pe seama cornului acestui nefericit rinocer, altii isi amintesc cu nostalgie de pestera Ursului cu ale sale, mult mai decente, oase de Ursus Spelaeus. Fata de acesta din urma, rinocerul din povestea noastra are insa un cazier bogat. Se pare chiar ca sfarsitul lumii, dupa cum ne informeaza un foarte citit ziar, ar fi indus/creat de chiar acest fost impozant rumegator.

2. In alta ordine de idei, in Bucuresti a fost identificat cel mai curajos baietel din Romania. Se pare ca acesta a avut curajul de a sta in bratele fostului presedinte Basescu.

3. Exista turisti straini pe litoralul romanesc! Mai mult decat atat, un reporter norocos a fotografiat singurul japonez din Constanta! Partea buna este ca demonstreaza ca politica de turism chiar functioneaza, partea proasta este ca respectivul japonez nu va parasi prea curand tara intrucat este tatuat pe spatele lui Nutu Camataru!

4. Un norocos pui de dac a facut o descoperire senzationala: ultima smochina din Romania. Din pacate nu a supravietuit mult descoperirii, fiind ingerata de cativa ignoranti care totusi fara voia lor, au fost felicitati cateva ore mai tarziu printr-un portal deschis in mijlocul satului, ca un nor verzului, din care au pasit cativa humanoizi din viitor care vorbeau ceva ce aducea a italiana. Se pare ca fara voia lor dar printr-un accident fericit, pofticiosii au contribuit 10 ore mai dupa ingerare la diseminarea semintelor pe o arie larga de suprafata agricola din apropiere de Roma, salvand 10 ani mai tarziu -in viitor- statul italian de la o dramatica criza economica care a dus la un pret exorbitant platit pe 1 bucata smochina.

5. Ramanand in sfera economica, pretul prohibitiv al "aurului negru" a determinat autoritatile locale dintr-o comuna sa iasa din tiparul obisnuit al intreprinzatorui balcanic. Satenii au elaborat o metoda ingenioasa de a dobora copacii care nu necesita combustibil si drujba:

Dar ca sa lasam comunicatul consiliului local sa explica mai bine:
Dragi cetateni,
Va informam cu bucurie ca fii ai satului nostru au reusit sa elaboreze o metoda eclectica de a dobora arborii. Pe viitor, intentionam sa vindem acesta idee statului Canadian intrucat credem ca ocoalele silvice de acolo ar beneficia de reducerea de gaz consumat pentru doborarea arborilor sequoia.""
.

.
Ieri m-am uitat dupa o perioda lunga de absenta pe facebook si m-a surprins avalansa de comentarii politice ale "friends"-ilor. Interesant este ca au totusi un fel de ethicheta, vorbesc/acuza la modul general si in bisericute, evitand cearta cu cei din taberele opuse. Am simtit acut -sunt cam short-fused- sa dau cateva raspunsuri taioase dar din fericire ptr toata lumea m-am stapanit. :))

Un om inteligent mi-a spus odata: "cei din jur cred ca noi selectam in principal pe cei foarte inteligenti, note maxime, experiente bogate. Nu, principalul criteriu este atitudinea demonstrata in timp. Daca cineva are atitudinea potrivita si interes, il putem invata orice."

Problema Romaniei fata de Germania de ex nu este lipsa de talent, inteligenta, resurse in general: este atitudinea. Cumva este un paradox aici: o mandrie exagerata clocoteste peste o stare de profunda nesiguranta nationala si inferioritate neconstientizata, dar prezenta ca un elefant mare si roz in sufragerie, acoperit stangaci de "Rapirea din Serai". Suntem agresivi ca popor si indivizi pentru ca suntem nesiguri si traim impinsi in colturi de unde nu putem -credem noi- evada decat aratandu-ne coltii. Si asa fiecare in coltul lui, maraind, suntem tinuti in sah de doar cativa oameni din centru, nevazand toate colturile in care maraie la randul lor toti cei ca noi. Mai mult decat atat, orice schimbare relativ prietenoasa in arcuirea biciului care ne tine in colt e rasplatita prompt cu o ditamai coada intre picioare si gudurat temeinic pe langa "prieten". Tot maraind, romanii au uitat sa mai vorbeasca si au ajuns sa aprecieze alte maraituri si pe cei ce le scot, uitand de dialog.

In politica sentimentele sunt un lux si bune doar pentru scris memorii in cabana cumparata cu bani deturnati. Orice gest politic trebuie pur si simplu intampinat cu intrebarea: cine are interes si de ce.

Romania este o structura interesanta, o proiectie pe o perdea de fum destul de transparenta totusi. Avem chiar si intelectuali, elitisti, antipatici ca orice book-worms si ... gata sa isi ofere opiniile politice de poeti, dramaturgi, filozofi atunci cand trebuie. Cineva ii numea "intelectualii de buzunar", facand aluzie la niste simpatici chihuaua. Romanii urasc in general intelectualii, dar uneori avem nevoie de confirmari si de la acestia.

Nu vom alege in viitorul apropiat un intelectual autentic in conducerea tarii, asta sper ca e clar pentru oricine. Romanii aleg persoane pe care le inteleg, care maraie sincron cu maraitul general. Sa induca un warm fuzzy feeling, de ce nu sa ne faca si sa radem un pic, poate sa faca si greseli pe care sa le iertam cu superioritate - in fond a gresi te face uman si te coboara de pe piedestaluri amenintatoare. Vrem sa fim iubiti pentru ca suntem singuri in colturile noastre, sau macar sa avem destule indicii care sa ne alimenteze fanteziile ca am fi iubiti: stim ca nu le pasa de noi, dar cu o lacrima aici, o promisiune dincolo, am aveam destul material care sa alimenteze fanteziile pe care le construim cand inchidem ochii si care sunt drogul perfect impotriva realitatii.

Pentru apararea fanteziilor de mai sus romanii pot si vor sa lupte. Nu e nevoie de motive, cuvinte soptite bine de consilieri in urechile politicienilor si transmise de acestia au efectul scontat. Cand cineva tipa "Foc!" raspunsul innascut este de a fugi, mai ales cand vrei sa crezi in prezenta focului sau mai ales cand pe scaunele alaturate sunt oameni platiti sa mimeze panica sau sa strige catre tine "simt miros de fum!".

Made in Romania nu se vinde, de aceea este nevoie de feedbacks din afara. Sunt retele intregi de doctoranzi, scriitori etc ce sunt formate si intretinute si care, la semnal, pot striga "simt miros de fum!".

Atat de multe mesaje venite de peste tot care pretind ca stiu ce simti, ce mirosi, ce vezi, sunt greu de combatut. Dar uneori trebuie sa deschizi bine ochii si sa te intrebi: Eu, eu ce percep cu propriile mele simturi - sau in caz fericit cu propria mea ratiune?
.

.
Exista odata ca niciodata un sat uitat de lume in mijlocul unei paduri. Nu era cautat de nimeni pentru ca nimeni nu stia de el. Nu existau drumuri care sa ajunga la asezare intrucat oamenii nu le vedeau intrebuintare; pentru ei fiecare copac, piatra, parau erau indicii si aveau rostul cararilor asa cum le intelegem noi, ceilalti. Sunete rasunau si se stingeau intr-o economie a gesturilor care aveau un scop clar.

Oamenii acestia vorbeau rar unii cu altii, minute in sir. Vorbeau de soare si padure, de iarba si animale si vant sau ploaie. Cuvintele se intalneau la mijloc, intre ei, si se inconjurau unele pe altele puternic si incet ca doua continente care se contopesc intalnindu-se, impinse de o forta imensa. Parea ca aceste vorbe nu sunt decat o punte lina pe care ceva mult mai subtil, spiritual, paseste dintr-o parte in alta. Si puntea aceasta independenta de trecatori nu era decat o suprafata neteda peste care adevarata comunicare avea loc, cuvintele nu erau decat o muzica pe ritmurile careia oamenii acestia mergeau impreuna pentru o vreme, in acelasi pas, intelegandu-se unii pe altii dincolo de vorbe.
.

Zidul

.

A fost odată ca niciodată un oraș. Nu, nu avea nici un rau care sa îl strabata purtând mai departe povestile locuitorilor, nu ar fi avut ce pentru ca asezarea aceasta nu avea istorie. Era un oraș nou in mijlocul unei campii intinse.

Într-o dimineața locuitorii observara un zid înalt care inconjura străzile din centru. Oamenii s-au adunat de o parte si de alta a zidului dandu-si cu părerea despre cine l-a construit si care este rostul sau. Au încercat sa strige ascultand un răspuns din partea cealaltă, cativa mai temerari au vrut sa îl strapunga lovind cu niște ciocane speciale iar alții au pus cap la cap cele mai înalte scari pe care le-au găsit încercând sa sara peste el. Ba chiar S-au găsit cativa care au săpat luni de zile pentru a trece pe sub gard. Totul in zadar, era prea înalt, prea gros si prea adânc infipt in pământ.

Anii au trecut iar copiii de altădată au ajuns părinți, apoi bunici. In interiorul zidurilor la fel, generații noi au plâns si ras, iubit si urat unii pe alții. Cei din afara credeau cu tarie ca in interior sa afla fiinte ale căror puteri depășesc orice imaginatie; oamenii vorbeam chiar de un turn înalt in care erau păstrate cu sfintenie carti al căror conținut ar fi luminat multe din întrebările filosofilor lor. Între zidurile înalte ceilalți duceau o viața spartana. Circulau legende despre ape intinse si orizonturi atât de largi încât matematicienii s-au simțit datori sa le infirme existența prin calcule riguroase. Oamenii zidului, cum se numeau între ei, aveau mai mult de 20 de cuvinte care descriau verticalitatea, inaltimea sau adancimea. Nu era ingaduit a te gândi la bogatiile pe care unii eretici le descriau "dincolo", vorbind in soapta ascunsi in vegetatia deasa care îmbraca acum zidul. Inteleptii si cei mai bogați traiau in mijlocul comunității, in zona in cade ziua era mai lunga iar soarele lumina mai mult; cei mai săraci locuiau lângă zid si in cavernele sapate adânc in pământ. De partea cealaltă bogatii traiau departe de umbra zidului iar saracii tot lângă acesta.

Tinerii nesabuiti din ambele părți încercau sa urce cât mai sus pe zid -"munte" cum ii spuneau acum cei din afara- si mulți murisera cazand in gol. Era doar o faza trecătoare in viața ori oricărui adolescent iar societatea aștepta rabdatoare ca timpul sa inlature aceste acte necugetate. Foarte putini ajungeau insa a starui cu incapatanare in a escalada acest dat, iar ingrijorarea inteleptilor crestea pe măsura ce acești nesabuiti adunau tineri in jurul lor. După un timp, au fost decretati nebuni si au fost izolati in case special construite sus pe zid, acolo unde tinerii nu puteau ajunge. Era, știa chiar si orice copil, o prostie sa crezi ca zidul se încheia undeva. Preotii din interior spuneau ca era darul lui Dumnezeu spre ai proteja pe oameni de soarele tot mai puternic. Fiecare nou-nascut avea numele inscris pe o piatra tot mai sus, iar sub piatra sa erau pietrele parintilor, bunicilor si strabunicilor. Si cu fiecare nume nou oamenii urcau tot mai sus pe zid, tot mai aproape de ceata deasa in care acesta se pierdea si pe care inaintasii lor o priveau cu un amestec de spaima si curiozitate.

Iar intr-o buna zi...

.
Cum luni este zi libera, m-am gandit ca o sa se plictiseasca singura asa incat am decis sa ii ofer companie si ziua de vineri. Si pentru ca astazi ma incearca o lene teribila, cum nu am mai simtit de ani buni, singurul lucru interesant de facut a fost -pentru 1 ora- sa imi iau un green tea latte medium size si sa ma cocot undeva printr-un mall, la un ultim etaj, de unde sa examinez cu minutiozitate trecatorii si mediul vascos al timpului in care acestia se misca (fiind absolut static pentru o ora, nu intru in ecuatia respectiva).

Am gasit un loc perfect, undeva sus, de unde puteam sa vad un patinoar situat cumva in centrul unui nod in care se intersecteaza cateva drumuri largi din mall. Nu erau multi oameni, ceea ce era perfect, putandu-ma concentra pe acei putini care se plimbau pe gheata.

Un mosulet haios cu un stride cam artritic, un tanar care avea un control fantastic al miscarilor -era ca o pantera pe gheata, o pereche formata dintr-un tata si un pusti de vreo 12-13 ani blindat ca un tanc impotriva cazaturilor -si probabil si a unui eventual cataclism avand in vedere casca imensa- si un al doilea cuplu. Acestia din urma mi-au atras atentia mai tarziu, dupa vreo 30 de minute.

Punctul static al acestei perechi era un barbat intre 45-50 ani, trening sobru, sapca la fel, prototipul clasic al antrenorului exigent. Miscarile sale erau minime, atat cat sa priveasca mereu ca un soim, fix, catre a doua persoana. Imi era cunoscut, l-am mai vazut aici si in alte dati, cu alti -probabil- elevi. Obiectul atentie sale era un pustiulet in jur de 4 ani, micut, destul de agil pe gheata, care "evolua" in fata maestrului tinand mainile tot timpul intinse, la 90 grade fata de corp. De fapt asta m-a si intrigat, nu este chiar usor sa stai in pozitia respectiva jumatate de ora - simplu de demonstrat, stati asa 10 minute. Dupa un timp, a urmat o mica "sedinta" in care antrenorul -dupa fizionomie as fi spus ca era din spatiul ex-sovietic- a explicat imobil si cu o mina severa ceva, apoi pustiulica a bazait scurt si apoi a revenit pe "orbita" din jurul maestrului, in pozitia gratioasa de mai inainte.

Scena mi-a amintit de Giuliano, "cel mai puternic baietel" dupa cum titreaza presa si tatal respectivului - evident in cazul meu nu era vorba totusi de un abuz oricat as considera de nepotrivit un astfel de antrenament. Si mi-a venit o intrebare in minte:

Oare merita sa ne privam copiii de placerea de a fi pur si simplu copii doar pentru un bilet spre succes care, de fapt, are majore sanse sa nu fie cel castigator? Care e probabilitatea ca pustiul de mai sus sa ajunga un patinator celebru, cand probabil pe un alt patinoar un parinte/antrenor isi apostrofeaza poate chiar in clipa asta copilul pentru ca nu a executat cu acuratete 100% mai stiu eu ce manevra idioata?

Ce este natural in acest joc de sah ale carui piese sunt copii de 3-5 ani manipulati de adulti ale caror vise facute praf de altii nasc ambitii disproportionate pe care le aplica asupra destinelor altora?
.