.
Pe o strada apropiata din cartierul meu traieste o fetita de vreo 3 ani. Am vazut-o doar de la distanta dar familia din care provine pare sa aiba cam aceeasi structura ca si a noastra: parinti ocupati, pinguin de cativa ani, bunica din dotare. Cam aici se sfarseste insa asemanarea.

Ei bine, D iese des cu bunica-sa afara, de cateva ori pe zi, pentru portia zilnica de aer curat si joaca. La ordinele stricte ale lui taica-su -that's me- este lasata in pofida unui anumit curent de educatie romaneasca sa exploreze mediul inconjurator, sa studieze frunzele, iarba, florile, sa alerge gastele si ratele, etc; I'm pretty decent otherwise, dar cand vine vorba de D n'am mama sau tata si pare ca functioneaza, e un copil foarte curios, deschis si fericit.

Ei bine, de fiecare data cand se intampla sa o vad pe fetita amintita in primul paragraf, aceasta tipa ca din gura de sarpe si de obicei este aproape tarata de cine se intampla sa o tina de mana. Intr-un weekend ma uitam pe fereastra si am vazut-o cu bunica-sa pe drum. Vroia sa se opreasca sa se uite la niste plante, iar bunica o tragea grabita catre cutia postala. La un moment dat vine si maica-sa de pe o alee laterata, aia mica plangea ca nu e lasata, solutia maica-sii a fost sa o ia de ceea ce de la oarece distanta parea ureche si sa o duca asa pana la capatul strazii, mergand spre casa. Primul impuls a fost sa cobor si sa-i zic cateva, dar primul impuls in cazul meu este suprimat mereu cunoscand ca am ajuns cu greu sa imi controlez firea cam iute. Am anticipat o conversatie in care lejer mi s-ar fi servit argumentul cu "cultura noastra" iar in plus nu am alte indicii ca ar fi un abuz, desi de la aceeasi oarece distanta pare. Am sa incerc sa vb cu taica-su cand il prind in raza vizuala, in mod calm si politically correct - "I might be wrong, this is how it looks like, what's your opinion in this matter?", let him vent off, aknowledge, than cateva sfaturi daca ar fi necesare.

Cati dintre voi, adultii, realizati ca in fond copii sunt niste oameni in miniatura care au sentimente, dorinte si moods pe care noi le trecem usor in grupul "copilarii"? Copiii nu uita niciodata lucrurile importante sau neplacute, dorintele lor mari neonorate sunt pastrate vii toata viata, bucuriile de acum vor fi de asemenea fundamentul unei personalitati sanatoase si self-confident. Cati dintre voi ii trateaza asa cum ar trebui, ca pe niste adulti in miniatura? Asta sunt de fapt, iar orice explicatie trebuie sa le fie oferita la nivelul lor atat de complet cat este posibil in limitele unei comunicari inca in formare.

Recent am vazut un documentar despre pasiunile adultilor. Intrebati de ce colectioneaza -cumparand cu sume ridicol de mari- cutii de chibrituri, masinute, jucarii etc, majoritatea colectionarilor trecuti bine de 60 ani au raspuns coerent: pentru ca atunci cand am fost copil mi-am dorit intotdeauna acestea, iar acum pot financiar sa obtin tot ce mi-a lipsit atunci. Este un caz particular, dar intorcandu-va 60 years ago o sa gasiti poate vreun baietel timid ourtat de urechi pe o strada pentru ca a indraznit sa planga intinzand mana catre o floare, o jucarie, o prajitura.

I'm a doctor, but I'm not

.
Pasagerii se aseaza civilizati la coada pentru check-in in aeroport, X ajunge in fata si se recomanda inchizand un pic din ochi cu superioritate: "Dr. X". "Thank you Doctor!" i se raspunde cu respectul cuvenit de catre cel care verifica biletele, destul de tare cat sa auda si cei cativa din jur care perceptibil isi indreapta privirile, cu respect, catre mr X.

O ora mai tarziu si 10 km up in the air, unul dintre pasageri simte o durere in piept, respira dificil si pare foarte speriat. Cativa cauta din priviri pe Dr. X, il gasesc citind o prestigioasa revista stiintifica si i se adreseaza grabiti: " Dr. X, we need you!". Privind incurcat in jur, mr X exclama cu jumatate de gura: "Oh, no, I'm not that kind of doctor!" "What do you mean, you're a doctor, isn't it??!". "I have a PhD in physiology." exclama "Dr. X" si se aseaza incurcat la loc, inaltand prestigioasa revista Science ca un scut impotriva privirilor mirat-contrariate.

Cam asa suna o poveste izvorand dintr-un fapt real. O batalie mitica are loc pe holurile universitatilor din toata lumea intre real doctors and doctors wanna-bes aka PhD in orice de la fine arts la economics via filosofie.

In opinia mea este gresit sa numesti un PhD doctor. Numeste-l PhD, ca asta este. Am vazut zeci de studenti care termina PhDs si nu stiu nici cum ii cheama, unicul atu fiind acela ca au suportat toanele unui profesor timp de ani de zile, distrandu-l si laudandu-i meritele inexistente. Am vazut unul de ex care nici nu stia ce e ala DNA si credea sincer ca se transforma in proteina direct... si vrea sa i se spuna "doctor". Altul, cu un job de secretara mai mult, tot "doctor" si el, a fost foarte jignit cand la o conferinta de REAL doctors i s-a spus ca nu poate fi pus pe poster cu Dr. in fata numelui pentru ca este PhD, nu MD.

Asa incat daca vreti sa fiti "doctors", atunci you'd better learn how to deal with an emergency case in an airplane!
.

Culese de Pen de prin viata

.
"Hai sefu, ca si noi suntem baieti finuti cu dumneata, ce p....a masii!"

"Curaj gaina ca te tai!"

"Cand aud ce spune asta, imi vine sa pun mana la ochi!"

"Fa, tu sa vorbesti cu mine cu "doamna" !"

"Pai -incurcata da' indraznind ptr ca eu tot ma faceam ca nu inteleg- nu dam si noi asa, de o maslina?" M-a trecut gandul sa ma duc pana la colt sa iau o maslina si sa-i vin cu ea, sa vad cum ar fi reactionat ("Uitati doamna, am aici o maslina pentru dvs!" spus serios).
.

.
Cand citesc stirile din Romania de fapt nu ma intereseaza atat stirea in sine cat comentariile cititorilor, reactia oamenilor vis-a-vis de ce se intampla. Rar sunt reactii interesante, si mai rar apar idei care merita redate. Insa in comentariul de mai jos, scris probabil de unul dintre multii pacienti ai Dr. Pesamosca in subsolul stirii despre moartea acestui mare doctor, se afla o astfel de idee pretioasa:

Azi traiesc datorita maiestriei celui care a fost OMUL SI PROFESORUL ALEXANDRU PESAMOSCA. Acum aproape 32 de ani am fost si eu pe mainile lui dibace.....si m-a salvat. Pe atunci lucra la Spitalul Grigore Alexandrescu. Cineva imi spunea azi (citise intr-un ziar),ca nu crede ca nu a luat nimic in viata lui de la pacienti....eu va pot confirma pentru ca stiu de la mama.....i-a spus ca daca vrea sa-i dea "ceva", nu ma mai opereaza......OMUL asta nu a luat spaga vreodata! Pentru el era mai important pacientul....In ultima vreme simteam tot mai mult nevoia sa-l vizitez, sa-l cunosc pe cel datorita caruia traiesc azi....am tot amanat momentul.Toata ziua de miercuri m-a durut din ce in ce mai tare locul operatiei de acum aproape 32 de ani si nu-mi dadeam seama ce poate fi....durerea a continuat pana joi, toata ziua. Cand am ajuns joi seara acasa, la Protv erau stirile de noapte....si am vazut stirea ....atunci am inteles de ce ma durea locul operatiei...omul asta se lega de fiecare pacient pe care il opera......Regret nespus ca nu am apucat sa-l cunosc personal si sa- spun: MULTUMESC DOMNULE DOCTOR PESAMOSCA, DATORITA DUMNEAVOASTRA TRAIESC AZI.

Ritm

.
Orice lucru are un ritm, cu atat mai evident cu cat acel lucru e mai plicticos.

Cand am deschis Biblia pentru prima oara, am citit prima pagina apoi am inceput sa o rasfoiesc: mi s-a parut o tampenie de carte, incredibil de incredibil de plicticoasa! Am inchis-o la loc dupa 10 minute lungi, promitandu-mi sa o redeschid dupa cateva ore si stiind in acelasi timp ca nu o voi face. Faptul ca totusi am citit-o pana la urma se datoreaza unei teze la Romana si unei carti, luate impreuna.

Nu stiu daca am spus pe undeva, dar aproape toata bruma de cultura pe care o am a fost acumulata in pulsuri scurte si intense. Lucrare la matematica? Citeam 3 carti pana sa ma apuc de invatat, ore in sir fara nici o pauza, cam 300-400 pagini/zi. Lectie de invatat la istorie? OMG, manualul ala e superboring, citeam viata lui Napoleon din mai stiu eu ce tom, lasand cam 30 min-1 ora max ptr lectia propriu-zisa.

Ei bine, intr-o buna zi trebuia sa dam extemporal la Geografie. Profesoara era relativ tanara, noua, foarte insarcinata si deosebit de moody; colegul meu de banca primise in urma cu o saptamana nota 3 pentru ca era prea relaxat (dna crezuse ca respectivul privea materia sa cu un calm vecin cu nepasarea suprema). Asa incat pentru ca lectia era despre Asia am trecut rapid in revista biblioteca de acasa incarcand sa gasesc ceva interesant despre Asia. Si asa am ajuns cu privirea la o carte pe care o evitam constant. Titlul ma atrasese mai demult, citisem cateva pagini si ma sufocasem de plictiseala. Insa acum nu mai era cale de intors, aversiunea pentru ceea ce aveam de facut era atat de mare incat as fi citit efectiv orice, de ce nu si asta. Asa incat am intins mana si...

Nu, nu m-a muscat nici un sobolan ascuns dupa respectivul volum (oricum la cat de subtire era cartea ar fi insemnat ca rozatorul trebuia sa fie atat de subnutrit incat un bobarnac ar fi fost o lovitura fatala). Am reintrat in atmosfera apasatoare a unei familii britanice nevoita sa locuiasca intr-o Indie oarecum primitiva si apasata de ploile sezonului umed. Cu fiecare rafala intram si mai mult in atmosfera, traiam cu ei si descopeream RITMul cartii, ca si cand aceasta ar fi respirat in aceeasi cadenta cu mine. Eram ca doi indragostiti care se tin de mana si care au pasul potrivit la fel asa incat priviti din profil par o singura persoana. Nu mai imi amintesc subiectul exact, ceea ce a ramas este senzatia de apasare familiara, de patrundere in ritm.

La cateva saptamani avand teza la Romana, am redeschis Biblia. Am regasit un alt ritm in insiruirile de regi, evenimente, pilde si asa mai departe. Are ritm, respira si nu cred ca o poate cineva citi fara a patrunde aceasta dimensiune, fie si inconstient. Pornesti la drum cu respiratia proprie si termini fiind acelasi dar existand intr-o alta cadenta.

Multe lucruri inutile, neplacute, plicticoase pot fi intelese acceptandu-le ritmul. Iar cand le veti patrunde, nu va veti simti mai destepti dar veti castiga o alta dimensiune, veti intelege fara sa judecati lucrurile.
.

.
Vazut prin ochii unui adolescent, un om de 30 ani este batran. Privind cu ochii unui om de +30 ani, un adolescent mi se pare doar "putin" mai tanar.

Credeam ca o sa ma schimb inaintand in varsta. Vad in jur oameni schimbati, seriosi, cu responsabilitati si asa probabil ca par si eu. Dar in interior sunt acelasi, inca vreau sa trag cu arcul, sa fugaresc soparle prin paduri, sa ma ascund, sa ma joc. Efectiv nu m-am schimbat deloc. Da, mi-am confectionat o masca de o calitate superioara si privesc oamenii obiectiv si rece (initial cel putin), iar in plus am ajuns sa apreciez in ei elemente pe care initial le ignoram. De exemplu in loc de frumusete aleg loialitatea, in loc de inteligenta - atitudinea pozitiva. Am invatat ca nu exista in societate bunavointa ci interese convergente; de asemenea, ca rar oamenii sunt rai, de cele mai multe ori nu au timpul sau energia de a fi buni. O lectie importanta a fost aceea ca oamenii nu vor sa se simta inferiori niciodata iar a crede ca impresionezi prin calitati este o greseala colosala (din fericire am invatat devreme asta); a trage cu "prastia" mai departe decat seful tau este exact ceea ce nu ar trebui sa faci daca vrei sa ai succes. Iar daca vrei sa ai succes, atunci trebuie sa ai oameni care sa munceasca pentru tine si care sa ti-l asigure, luand asupra lor esecurile: stiu, nu este deloc etic, dar daca tot presupunem ca suntem maturi hai sa lasam la o parte ipocrizia si sa spunem lucrurilor pe nume. Un sef inteligent este acela care isi protejeaza echipa, pentru a avea succes insa nu este neaparat necesara inteligenta. Iar cei mai inteligenti isi pot permite sa "empower" protejatii si sa isi asigure influenta peste colective pe care altfel nu au, fizic si temporal, capacitatea de a le controla.

In afara de cele de mai sus, repet, inca vreau sa prind soparlele de coada. :))
.

.
2 cunoscuti:

1. A, barbat la vreo 40 ani, se ocupa cu finante. De fiecare data cand il intreb ce mai fac cele 2 fete ale sale (sunt cam in gimnaziu) pare sa ii displaca profund subiectul. Precizez ca acesti copii sunt cu actuala nevasta, no medical issues whatsoever, nici o problema de comportament sau alta in afara de faptul ca sunt...fete (A provenind din Orientul Apropiat).

2. L, romanca la vreo 40 ani (desi public isi afirma varsta cu aprox 6 ani mai mica), a nascut acum cativa ani o fetita. In primul an nu a vrut sa ii dea prea mare atentie iar in societate nu pierdea nici o ocazie sa spuna cat si-ar fi dorit un baietel. Sotul din fericire s-a ocupat de copil compensand dupa puteri dezinteresul mamei.

Am o problema cu cei facand parte din tipul de mai sus: nu ii suport. Sincer, in afara de cativa barbati -putini- restul sunt absolut BORING. Nu ai ce vorbi cu ei, hockey, pescuit, job, fotbal, "uite ce masina", "ce buna e aia", glume proaste en-gros, etc. Am conversatii mult mai interesante cu femeile, gandesc mai putin superficial, efectiv de cele mai multe ori ma plictisesc teribil vorbind cu barbatii - in general o fac atunci cand nu am chef sa-mi folosesc mintea.

Nu inteleg gandirea asta primitiva conform careia baietii ar fi mai valorosi sub orice aspect decat fetele. Am o fetita si sincer I couldn;t have asked for more.

.

"The Mayan guide said that if they dug his father's body up, it would be gone. They planted a seed over his grave. The seed became a tree. Moses said his father became a part of that tree. He grew into the wood, into the bloom. And when a sparrow ate the tree's fruit, his father flew with the birds. He said... death was his father's road to awe. That's what he called it. The road to awe."

.
Uneori trec pe langa case in constructie si ii invidiez pe muncitori. Simt nevoia sa fac munca fizica pentru cateva luni, sa imi atarn centura aia cu scule la brau, sa bat cuie si sa construiesc toata ziua, apoi sa ma intorc obosit - fizic- acasa si sa nu ma mai gandesc la schedules si timelines: doar sa merg sa vad un film si sa beau o bere la o terasa impreuna cu altii, discutand despre pescuit si masini.

Nu e nici o placere in a vedea si analiza totul. Superioritatea asta nu ajuta aproape la nimic in afara de a aduce mai multi bani. Mda, ar spune altii, dar ai acces la o intelegere la care cei mai multi nu au. Poate, dar uneori doar as vrea sa fiu mai simplu, as vrea sa nu imi dau seama de nuante, as vrea sa gresesc fara sa am habar de asta. As vrea sa traiesc fara sa ma intreb de ce si cum, sa ma duc la piata asa cum o faceam cand ma trimitea bunica-miu, doar sa iau paine. Nu era nimic altceva, drumul meu avea un scop precis, usor de atins, instant gratification cand pe drumul de intoarcere rupeam un colt aburind si il mancam. Sau sa ma simt la fel ca atunci cand asteptam infometat la masa de sub bolta de vita de vie sa vina farfuria intinsa plina de placinte cu branza abia scoase din cuptor, fierbinti.

Acum sunt bineinteles mult mai liber decat "atunci" dar libertatea asta a venit la schimb cu linistea (ciudat cuvant, ma intreb de unde vine).

De fapt inclin sa cred ca raportul intre orizont/perceptie este cam acelasi pentru toti. Cei care sapa santuri invidiaza pe cei cu facultate si isi inchipuie ca viata noastra e usoara, cei care conduc invidiaza pe cei care sunt condusi si invers. Fiecare vede cat poate sa vada si are stresuri specifice propriului bubble.

Stresul meu de fapt nu e legat de ceea ce trebuie sa fac, ci de ceea ce observ in jur. Traim intr-o lume lipsita de principii si strajuita de seturi de reguli stabilite pentru a eficientiza miscarile in societate si nu pentru a crea armonie sau a selecta binevoitori in pozitii cheie. Vad in jur multa reavointa sau pura prostie si primul impuls este sa reactionez insa nu o mai fac atata timp cat situatia nu ma afecteaza direct. Dar observ, si nu ma pot opri sa nu o fac. De la un punct incolo intorc egoist privirea dar nu inseamna ca strutul din mine crede sincer ca lucrurile observate dispar sau sunt misterios rezolvate.

Astazi in fata mea era unul cu o masina de peste jumatate milion $ (un Mercedes SLR 722s). M-am trezit gandindu-ma daca este mai fericit -nu zambea deloc- si cati copii de prin Somalia ar putea fi salvati cu banii astia. Uitandu-ma insa in oglinda retrovizoare am vazut in spatele meu unul cu o masina de prin 1980 care ar putea gandi la fel despre mine si ar avea perfecta dreptate. Ce fac eu insumi, in afara de filozofie, pentru a salva de exemplu macar unul din copii aia? Da, am o datorie fata de propriul copil, dar imi dau seama ca modul in care imi asum aceasta datorie este mai mult un fel de "vreau ca D sa aiba posibilitatea sa faca orice doreste", nu ma gandesc la a avea mancare sau casa sau alte chestii la care multi nici nu viseaza si pe care le iau for granted. Mda, nu e vina mea ca x din Africa a tinut mortis sa aiba 3 neveste si 10 copii, dar nici copii aia nu au de ales. Oare a-i sprijini inseamna a incuraja ignoranta parintilor si a face loc celui de-al 11-lea nefericit? Poate e un pret care ar merita platit.

Sponsorizeaza careva vreun copil prin programele care tot apar la TV (gen $1/zi samd)? Nu am nici cea mai vaga idee despre flow-ul banilor in societatile acestea umanitare (un cunoscut mai in tema spunea ceva in genul a 1/2 - 1/3 din bani de fapt ar ajunge unde trebuie). De ce oare mi se pare ok sa ajut unul de prin Africa dar ma enervam cand vedeam cum tiganii romani isi cresteau fara jena copiii in sectiile de pediatrie din tara? La fel, cand vad copii natives care la 13 ani devasteaza masini sau fura mi se pare o tampenie sa platesc pentru a intretine cercul vicios din care vin. Insa pentru fiecare 1 astfel de caz exista cu siguranta multi altii tacuti si la locul lor pe care nu-i vad pentru ca nu ma deranjeaza, nu sunt stridenti.

As vrea sa fiu mai simplu si sa nu ma gandesc la toate acestea, as avea mai multa liniste.
.

.
A fost odata ca niciodata un pusti care citea almanahuri. Nu era cu nimic deosebit de altii iar almanahurile erau si ele la fel de banale. Intr-o buna dimineata bunica sa a murit. Nici ea nu era deosebita fata de alte bunici, moartea a fost banala, reactia tuturor la fel de banala, inmormantarea asemenea. Pustiul din povestea noastra nu a simtit nimic deosebit nici el, nici varul sau, de fapt poate nimeni in acele zile nu a suferit enorm sau neasteptat de la o normala fiinta umana. Pustiul cu pricina era un munte de logica, profund ateu si respingand orice nu putea fi explicat, exact opus fata de bunica sa credincioasa care in simplitatea ei nu isi explica multe lucruri. In seara inmormantarii pustiul si-a spus in sine: daca exista ceva ce nu poate fi explicat - desi ma indoiesc profund adauga el aproape in acelasi timp - acum am un intermediar direct care ar putea sa imi medieze accesul la acest "ceva".

I know, he was pushing it! Poate va asteptati sa fi vazut vreo entitate vaporoasa, sa fi auzit voci soptindu-i lucruri nemaiauzite. Nimic din toate acestea nu s-au intamplat. Insa in dimineata urmatoare, deschizand ochii, a vazut ca lumea e frumoasa, de o frumusete care fusese mereu acolo, dar pe care pur si simplu nu o remarcase inainte. Frunzele, copacii, pasarile, aerul si vantul, culorile - toate erau aceleasi dar totusi complet altfel, ca si cand ceva umplea spatiul dintre ele si pustiul nostru intrand liber prin toate acestea si legandu-le intr-un mod care includea logica dar pe care logica nu il putea explica.

Poate ca acesta a fost darul bunicii.
.