.
Uneori trec pe langa case in constructie si ii invidiez pe muncitori. Simt nevoia sa fac munca fizica pentru cateva luni, sa imi atarn centura aia cu scule la brau, sa bat cuie si sa construiesc toata ziua, apoi sa ma intorc obosit - fizic- acasa si sa nu ma mai gandesc la schedules si timelines: doar sa merg sa vad un film si sa beau o bere la o terasa impreuna cu altii, discutand despre pescuit si masini.

Nu e nici o placere in a vedea si analiza totul. Superioritatea asta nu ajuta aproape la nimic in afara de a aduce mai multi bani. Mda, ar spune altii, dar ai acces la o intelegere la care cei mai multi nu au. Poate, dar uneori doar as vrea sa fiu mai simplu, as vrea sa nu imi dau seama de nuante, as vrea sa gresesc fara sa am habar de asta. As vrea sa traiesc fara sa ma intreb de ce si cum, sa ma duc la piata asa cum o faceam cand ma trimitea bunica-miu, doar sa iau paine. Nu era nimic altceva, drumul meu avea un scop precis, usor de atins, instant gratification cand pe drumul de intoarcere rupeam un colt aburind si il mancam. Sau sa ma simt la fel ca atunci cand asteptam infometat la masa de sub bolta de vita de vie sa vina farfuria intinsa plina de placinte cu branza abia scoase din cuptor, fierbinti.

Acum sunt bineinteles mult mai liber decat "atunci" dar libertatea asta a venit la schimb cu linistea (ciudat cuvant, ma intreb de unde vine).

De fapt inclin sa cred ca raportul intre orizont/perceptie este cam acelasi pentru toti. Cei care sapa santuri invidiaza pe cei cu facultate si isi inchipuie ca viata noastra e usoara, cei care conduc invidiaza pe cei care sunt condusi si invers. Fiecare vede cat poate sa vada si are stresuri specifice propriului bubble.

Stresul meu de fapt nu e legat de ceea ce trebuie sa fac, ci de ceea ce observ in jur. Traim intr-o lume lipsita de principii si strajuita de seturi de reguli stabilite pentru a eficientiza miscarile in societate si nu pentru a crea armonie sau a selecta binevoitori in pozitii cheie. Vad in jur multa reavointa sau pura prostie si primul impuls este sa reactionez insa nu o mai fac atata timp cat situatia nu ma afecteaza direct. Dar observ, si nu ma pot opri sa nu o fac. De la un punct incolo intorc egoist privirea dar nu inseamna ca strutul din mine crede sincer ca lucrurile observate dispar sau sunt misterios rezolvate.

Astazi in fata mea era unul cu o masina de peste jumatate milion $ (un Mercedes SLR 722s). M-am trezit gandindu-ma daca este mai fericit -nu zambea deloc- si cati copii de prin Somalia ar putea fi salvati cu banii astia. Uitandu-ma insa in oglinda retrovizoare am vazut in spatele meu unul cu o masina de prin 1980 care ar putea gandi la fel despre mine si ar avea perfecta dreptate. Ce fac eu insumi, in afara de filozofie, pentru a salva de exemplu macar unul din copii aia? Da, am o datorie fata de propriul copil, dar imi dau seama ca modul in care imi asum aceasta datorie este mai mult un fel de "vreau ca D sa aiba posibilitatea sa faca orice doreste", nu ma gandesc la a avea mancare sau casa sau alte chestii la care multi nici nu viseaza si pe care le iau for granted. Mda, nu e vina mea ca x din Africa a tinut mortis sa aiba 3 neveste si 10 copii, dar nici copii aia nu au de ales. Oare a-i sprijini inseamna a incuraja ignoranta parintilor si a face loc celui de-al 11-lea nefericit? Poate e un pret care ar merita platit.

Sponsorizeaza careva vreun copil prin programele care tot apar la TV (gen $1/zi samd)? Nu am nici cea mai vaga idee despre flow-ul banilor in societatile acestea umanitare (un cunoscut mai in tema spunea ceva in genul a 1/2 - 1/3 din bani de fapt ar ajunge unde trebuie). De ce oare mi se pare ok sa ajut unul de prin Africa dar ma enervam cand vedeam cum tiganii romani isi cresteau fara jena copiii in sectiile de pediatrie din tara? La fel, cand vad copii natives care la 13 ani devasteaza masini sau fura mi se pare o tampenie sa platesc pentru a intretine cercul vicios din care vin. Insa pentru fiecare 1 astfel de caz exista cu siguranta multi altii tacuti si la locul lor pe care nu-i vad pentru ca nu ma deranjeaza, nu sunt stridenti.

As vrea sa fiu mai simplu si sa nu ma gandesc la toate acestea, as avea mai multa liniste.
.

.
A fost odata ca niciodata un pusti care citea almanahuri. Nu era cu nimic deosebit de altii iar almanahurile erau si ele la fel de banale. Intr-o buna dimineata bunica sa a murit. Nici ea nu era deosebita fata de alte bunici, moartea a fost banala, reactia tuturor la fel de banala, inmormantarea asemenea. Pustiul din povestea noastra nu a simtit nimic deosebit nici el, nici varul sau, de fapt poate nimeni in acele zile nu a suferit enorm sau neasteptat de la o normala fiinta umana. Pustiul cu pricina era un munte de logica, profund ateu si respingand orice nu putea fi explicat, exact opus fata de bunica sa credincioasa care in simplitatea ei nu isi explica multe lucruri. In seara inmormantarii pustiul si-a spus in sine: daca exista ceva ce nu poate fi explicat - desi ma indoiesc profund adauga el aproape in acelasi timp - acum am un intermediar direct care ar putea sa imi medieze accesul la acest "ceva".

I know, he was pushing it! Poate va asteptati sa fi vazut vreo entitate vaporoasa, sa fi auzit voci soptindu-i lucruri nemaiauzite. Nimic din toate acestea nu s-au intamplat. Insa in dimineata urmatoare, deschizand ochii, a vazut ca lumea e frumoasa, de o frumusete care fusese mereu acolo, dar pe care pur si simplu nu o remarcase inainte. Frunzele, copacii, pasarile, aerul si vantul, culorile - toate erau aceleasi dar totusi complet altfel, ca si cand ceva umplea spatiul dintre ele si pustiul nostru intrand liber prin toate acestea si legandu-le intr-un mod care includea logica dar pe care logica nu il putea explica.

Poate ca acesta a fost darul bunicii.
.

.
Iesisem ieri sa mananc pranzul in parc si ma uitam la o cladire de peste drum abia construita. In fata ei se juca o armata de copii pazita de un grup de varstnici. M-am trezit gandindu-ma cum trece timpul sau cum nu trece (pentru ca poate par serios dar inca vreau sa ma sui in copaci, inca m-as juca cu arcuri si altele, inca intru prin pesteri si inca imi plac podurile caselor).

Vedem in jur schimbarea si o caracterizam si prin timp. Il presupunem - vorbind laic- constant, curgand uniform si unidirectional. In realitate nu este constant si nu curge uniform si mai mult, uneori nu are sens iar lucruri se pot intampla in afara sa. In realitate este o convetie utila in a compara diverse schimbari din jur din pct de vedere al unui observator limitat.

Un punct intr-un spatiu gol nu are timp si necesita un privitor (punct secund) pentru a vorbi de o schimbare a pozitiei (fata de acest pct secund). Daca acest al doilea punct s-ar plimba cu viteza constanta pe un diametru de pe suprafata perfect omogena a unei sfere cu centrul in primul punct nu ar exista schimbare si timpul nu ar avea sens, desi totusi acest al doilea punct s-ar misca. Un al treilea pct invartindu-se la fel de constant pe un cerc cu centrul oriunde pe segmentului ce le uneste pe primele doua ar parea, din nou, imobil fata de oricare din ele, timpul nu are sens in pofida realitatii ca aceste puncte se misca, fiecare dintre ele. Fara un punct de referinta care sa inregistreze o modificare, timpul nu are sens.

Observam in "timp" procese care probabil au o dinamica accesibila noua, sunt compatibile cu capacitatea noastra de a le inregistra prezenta si schimbarea. Suntem construiti sa observam acestea insa la fel de bine trebuie sa presupunem ca suntem limitati in constructia noastra si nu putem observa ceea ce se intampla in al 25-lea frame pe secunda al filmului. Poate in multe aspecte suntem punctul de pe sfera care se misca si nu observa pe celalte miscandu-se la randul lor. Ar fi dificil sa ne imaginam viata fara timp, doar ai citit cuvantul "citit" acum o secunda, in mintea ta sunt acum alte ganduri, te intrebi cand si iti imaginezi totul curgand ACUM dinspre o cauza catre un efect.

Inteleg trecutul, inteleg cumva viitorul, dar am probleme in a intelege acest ACUM. Cand ma stradui sa il inteleg, deja e trecut. Incerc sa il tintesc ca un vanator anticipand cand va trece rinocerul prin punctul optim in fata armei, dar apare din neant si cu viteza ametioare dispare in trecut. Nu intr-o secunda, nu o miime, ci intr-un punct temporal, o unitate infinit de mica ce nu are lungime in timp, doar prezenta. Sunt sigur ca a existat, mai mult nu o pot descrie decat facand o medie intre anticipare si raportare la trecut; despre ACUM efectiv nu pot scrie nimic, decat ca Exista si e propriu mie. Pentru altii e trecut , pentru alt grup viitor iar pentru unii mai ciudati nu exista, e acelasi lucru cu trecutul sau viitorul de care nu poate fi separat.
Mai mult, toate punctele trecutului imi sunt egale, ale viitorului la fel; in plus nu ar exista nici un viitor sau trecut fara ca eu, cel din Acum, sa le constientizez. Stiu ca intre prezent si momentul in care voi fi bunic de ex nu este nici o distanta temporala, dupa cum nu exista nici una intre acelasi acum si momentul cand am realizat ca vad cerul pentru prima data. Acum-ul meu e ca un punct prin care aceste sfere concentrice si opuse ale trecutului si viitorului (nu stiu cum ar arata o sfera negativa spatial vorbind) comunica si se scurg una in cealalta. Si toate prezenturile tuturor, integrate in infinit, sunt un plan care parcurge continuu spatiul temporal intr-un mod greu de imaginat, neomogen dar totusi perfect drept in pofida fiecarui ACUM specific fiecarui punct, lasand in urma un halou si generand inainte o aura a ceea ce va fi.

Ce se intampla atunci cand intr-un punct Acum dispare? Oare dispar trecutul si viitorul? As spune ca nu, punctele din jur contin redundant informatia schimbarii la care au fost martore si care le-a influentat la randul lor, calatorind impreuna prin aceasta transformare. Dar daca dispar mai multe, ca o suprafata? Atunci probabil s-ar pierde cu adevarat, ar fi ca o gaura neagra de care nu stie de fapt nimeni pentru ca punctele care o marginesc creaza o bariera dincolo de care nu exista informatie, de care ele insele nu stiu nimic pentru ca nu "vad" golul, desi traiesc (se schimba) chiar pe marginea acestei prapastii.

Suna ilogic multe din cele de mai sus, dar teoriile din orice domeniu nu exista pentru ca sunt logice, ci pentru ca incearca sa aduca in planul logic, explicabil, realitati ce nu sunt intelese. Aici este marea eroare a stiintei: transforma logica in necesitatea existentei in loc sa o priveasca asa cum este, o constructie menita a translata in planul nostru limitat de hardwiringul intrinsec realitati, prezente a caror existenta nu poate fi explicata sau de fapt deplin inteleasa de catre noi.

O sa inchei cu o idee mai veche de-a mea: nu am indeajunsa cultura matematica sa stiu daca asa ceva exista deja, dar as fi curios daca ar incerca careva sa faca un salt in afara regulilor si sa genereze o matematica exotica, virgula, care sa explice de exemplu o observatie/un fapt cu totul nou si neinteles in prezent; apoi folosind acest "bubble" matematic, sa se intoarca spre ceea ce stim deja si sa incerce sa explice realitatea pe o alta cale, sunt curios daca ar ajunge la acelasi rezultat. Avem nevoie de discontinuitate pentru a elimina biasul intrinsec teoriilor actuale, in care gasesti cu preponderenta ceea ce cauti; ar fi posibil sa descoperim lucruri uimitoare despre ceea ce este in jur, inclusiv despre ceea ce numim noi timp.

Furnici si frunze

Exista un numar limitat de feluri in care iti poti pierde sufletul, iar acest numar este fix 1. Poti ucide un singur om sau 100, poti minti un om sau 100, poti fura 1 leu sau 1 miliard. Suntem in lume ceea ce suntem, in prezentul lumesc sau cel al teologilor (sau in general al tuturor celor care argumenteaza vorbind de fapt despre aceeasi realitate). Iar ceea ce suntem, ca parte a lumii, e simplu, iar lumea e simpla si frumoasa, de o simplitate geniala. Poate de aceea este si atat de usor sa stricam ceea ce atingem uneori.

Nu stiu de unde am ajuns sa credem, ca si cultura, ca lucrurile frumoase trebuie sa fie complicate. Ceasurile au mii de rotite, rochiile sunt extrem de elaborate, casele au si ele mii de elemente de decor inutile, masinile la fel. Poate pentru ca ceea ce e deosebit atrage atentia, iar pornind de la perfectiunea simplitatii nu ai ce sa schimbi decat o complicatie diferita si inutila care sa para frumoasa in timp ce te indeparteaza de real, important, adevaratul prezent perceput corect.

Mergeti afara si priviti o frunza sau o furnica: sunt perfecte. Sunt cu mult mai mult decat suma unor atomi, incorporeaza o ordine, complexitate uimitoare pana in cele mai mici detalii. Dupa sute de ani de evolutie tehnologica privim mai stiu eu ce pompa subatomica, este uimitoare, un motor in sine. Abia acum avem dovada a ceea ce altii ne-au spus cu mii de ani inainte, acum putem sa ii credem pe cuvant: lumea este extraordinara. In pofida tuturor cercetatorilor care privesc cu o aroganta tampa la cei din jur, efectiv habar nu avem de ce lucrurile stau cum stau. Suntem deocamdata martori, notand in carnetele ce vedem si incercand din timp in timp sa tragem concluzii rationale, de parca logica noastra este legea unica dupa care aceasta lume a fost creata.

Va uitati la norvegianul acela care a impuscat +90 oameni. Exista multi ca dansul care se plimba imbracati la costume care fac exact acelasi lucru in ficare zi dandu-se mari campioni ai dreptatii, mari filantropi uneori. Sunt toti oameni care nu au inteles nimic, oameni aroganti care cred ferm ca lumea este doar o gramada de resurse pe care cei puternici -asa cum se vad- sunt datori sa le foloseasca. Trec pe langa o groaza de furnici, isi scutura cu fermitate orice frunza care cade lin pe umerii camasii de 300$, sarbatoresc "succesul" inhaland niste fum cubanez sau band alcool. Astfel de oameni ajung capabili fara sa realizeze de acte detestabile, ajung sa rationalizeze orice intr-o logica din ce in ce mai deformata, in loc sa fie umili in fata efectiv a oricarei frunze sau furnici in interiorul lor.

A ucide un om incepe cu a calca o furnica, a rupe o frunza.

Eu si el

.
Desi il cunosteam foarte bine, nu mai intelegeam ce simte sau de ce simte asa. Atunci mi se paruse clar motivul, mi se paruse logica alegerea sa. Ma uitam si era schimbat, recunosteam totusi aceeasi persoana si nu puteam pune punctul pe i spunand definitiv ce e diferit in el. Ma minuna si faptul ca totusi, desi il percepeam altfel, stiam ca e tot acelasi.

Ce gaseam eu partial diferit era:
-traise in alt timp;
-avea o alta pozitie;
-foarte putin din ceea ce il compunea era vechi;
-gandea altfel;
-stia aceleasi lucruri, dar erau simtite altfel;

Imi spusese de atunci despre mine lucruri pe care nu le cunosteam inca; si altii ii spusesera despre el. Asa cum il vad eu acum ii vazuse si el pe aceia. Toti stiam de fapt unii de altii, ne spuneam unul altuia ce va urma. Cu toate astea, nimeni dintre noi nu isi mai amintea de primul iar un val impenetrabil mintii noastre ne oprea in a-l intui pe ultimul. Ajungeam de fiecare data foarte aproape, auzeam franturi si vedeam imagini de neinteles care dispareau la fel de repede, insa nu puteam niciunii sa spunem "da, ii cunosc" asa cum spuneam unii despre altii.

Din tot grupul nostru, cei doi erau cei mai misteriosi.
.

A invata.

.
Mult prea mult timp am crezut ca a invata inseamna a acumula si integra informatii. Si am acumulat fara sa invat de fapt mai nimic, asemeni unui fermier ce isi umple camara de oua fara sa vada beneficiile de a avea mai multe gaini. Eram prea mandru sa accept sa invat de la aceia pe care ii consideram inferiori mie pe plan intelectual, adica aproape toti din jur.

Intr-o buna zi mi-am dat seama ca trece timpul iar marele maestru la a carui vorba se cutremura copacii nu a venit; intuitia mea fenomenala mi-a soptit conform inductiei ca nici nu este foarte probabil sa soseasca in viitorul apropiat.

In aceeasi perioada am participat la un curs oarecare. Inca din prima zi mi-am dat seama ca, iar, ii puteam probabil invata eu pe ei diverse. Intorcandu-mi privirea in sala, cel mai mult ma deranja unul dintre cei prezenti: vorbea rar, ca si cand orice cuvant avea o greutate aparte, dar nu spunea efectiv nimic deosebit. Discrepanta asta ma irita ingrozitor si ma intrebam daca n-ar fi oare mai eficient sa ma ridic sub un pretext oarecare si sa plec salvandu-mi timpul. Am ramas pentru ca imi era mie jena de jena lor.

Ei bine, cursul ajunge intr-un moment in care trebuia sa ne grupam si sa discutam. In grupul meu, cel cu vorba grea. OMG, mi-am spus, rau ai facut ca nu ai plecat, acum sa te vad daca rezisti sa nu spui nimic. Nu am spus, mai mult din mila si pentru ca il chema Smart - in sinea mea am ras in hohote. Nu, nu avea cunostiintele necesare, simplitatea abordarii sale concentra ca o imensa lupa intreaga mea critica. In pofida acestui fapt, am realizat deodata ca argumentatiei mele super-complicate si elitiste ii lipsea exact asta: claritatea simplitatii.

Deodata m-am luminat, am invatat de la Smart ca peste ceea ce ramane in urma noastra se asterne un val de experiente sau argumente noi ce sterge in timp orice detaliu. Oricat de complicati am fi, oricat am sculpta dantele in zidurile constructiei noastre, peste o vreme ceea ce va ramane din ea va fi o movila acoperita de ierburi. Poate nici atat daca nu are un schelet simplu sa o sustina.

Mi-am dat seama apoi ca a invata inseamna a trai procesul, a dori sa inveti, ca o stare continua careia te dedici si pe care nu doar o mimezi (asteptand Marele Maestru). In clipa in doresti sa inveti, intreaga lume este Marele Maestru. Inveti in egala masura de la cel slab, cel prost, cel urat sau frumos, cel ce nu are puterea sau o are, cel ce se lupta sau cel ce isi ofera posesiunea fara rezistenta. Esti limitat in a invata doar de propria deschidere catre toti acestia, nimic altceva.

Iar eu, personal, am invatat cel mai mult de la cei slabi si am pierdut cel mai mult timp incercand sa invat de la cei puternici care impartaseau propria mea ignoranta. Si abia acum inteleg cu adevarat ce mi-a spus bunica-miu cu mult, mult timp inainte: "Pen, in viata sa mergi cu toti, nu te uita ca-i prost sau destept, urat sau frumos. Vorbeste cu toti la fel ca nu stii ce poate fiecare."
.

End of Playlist :)

.
Exclusiv pentru cei "in the know" :))
That's metal like in the old days :)





Si cateva mai mobilizatoare, de incheiere:

Playlist de weekend :)

oldies but goldies!

















Atentie, numai pentru cunoscatori! :)

.

Mai sunt cateva ore si incepe un eveniment deosebit de mediatizat in Romania. Nu, nu se deschide un nou muzeu, nu este aplaudata frenetic nici o piesa de teatru si nici nu este primit cu urale vreun scriitor intors acasa impovarat de laurii premiilor internationale. Evenimentul de care vorbesc este o bataie.

Ati putea crede ca am ceva impotriva sportului. Nu, am impotriva ne-sportului, adica atitudinii celor care privesc meciurile in tricouri si chiloti si urla la fiecare faza redata la televizor. Acesti devin mandri ca sunt romani cand privesc un meci, nu cand citesc o carte. Bute sau Hagi sau Nadia sunt motive de mandrie desi realitatea este ca acestia nu sunt in nici un fel reprezentativi pentru Romania in afara de conventia ca s-au nascut intre niste arbitrare limite geografice.

De ce m-as simti mandru ca sunt roman atunci cand ma intreaba in taxi cineva despre Hagi? Personal ma simt stanjenit, ma intreb de ce oare, chiar si din aia nu foarte multi romani de seama, cel din fata mea nu il gaseste reprezentativ decat pe unul pe nume Hagi care, ce-i drept, loveste cu ceva pricepere un balon de cauciuc umflat cu aer? E limitarea celui din fata mea care probabil nu a deschis prea multe carti pana acum, dar in acelasi timp este si imaginea pe care romanii o proiecteaza in afara. Mi se pare ca suntem in privinta asta ca un insetat in desert care continua sa mearga spre o lumina indepartata chiar si atunci cand isi da seama cumva ca aceea e doar un bec singuratic, nu o asezare.

O sa-l bata Bute pe Mandy? Poate da, poate nu. In orice caz, Romania se va impune drept tara aia nedefinita din est in care doi s-au batut iar unul a invins. Va apare in ziare probabil pe undeva intre stirea despre noul Sudan 2 si cea despre lunetistul afgan care a ucis doi amarati cu un singur glonte.

Si sunt mai mult ca sigur ca hoardele de turisti retired sifoarte interesati de astfel de lupte vor recepta corect faptul ca Romania e o tara frumoasa, cu o istorie bogata, cu traditii si mancaruri deosebite, cu munti si mare si delta. Toate pe undeva prin intunericul salii in care luminile privesc doar 2 transpirati incercand sa isi care pumni cat mai eficient.

.

Ebooks and readers

.
Imi place tehnologia, as spune ca sunt obsedat de orice device nou. Sau mai bine zis eram.

Long story short, dupa ani de zile in care m-am jucat -uneori la modul serios- cu gadgets care iti puneau tot biroul intr-un buzunar, de ceva timp am atins o stare pe care nu pot sa o numesc decat "Zen tehnologic" :)) . Adica am realizat ca nu am nevoie de aproape nimic din marea de informatii furnizata de diversele mele gadgets complicate.

Ceea ce doresc de la un device este simplu:

• sa citesc carti/articole pe un ecran mare si color (6-7 inches nu este suficient ptr mine) si sa pot face ceva notes on the side, highlighting, cross-reffs.
• sa fie easy on the eyes, readable ouside daca am chef sa citesc pe plaja de ex.
• sa am contact la e-mail din timp in timp
• sa pot sa vad/editez docs Office
• sa aiba USBs!! - nu pot scrie eficient pe touchscreen, fie el chiar si de ipad.
• sa am camera web si posibilitatea sa conversez online if needed
• bluetooth is a must - muzica/audiobooks in masina;
• wifi is also a must (nu am nevoie de 3G, aici e wireless peste tot aproape)
• sa ruleze fisiere video;
• !sa fie portabil, macar in limite acceptabile avand in vedere pretentia mea cu screen-ul mare.
• nu am nevoie de jocuri, grafica 3d, GPS, si alte chestii absolut inutile si pentru care iphone-ul suplineste cu gratie.

Poate credeti ca e usor sa gasesti o chestie cate sa indeplineasca cele de mai sus, ei bine am gasit exact 1 device. Ca orice device bun, are o multime de reviews foarte negative de la marea de Apple-lovers care nu pot trai fara AngryBirds sau fara sa check facebook-ul la fiecare 20 secunde.

Entourage Edge pe numele sau, e exact ceea ce vreau si se incadreaza perfect in notiunea mea de "Zen tech". Este un dualbook cu ecrane largi, unul e-ink >9in si unul LCD si mai mare. Partea superba este integrarea celor 2 ecrane, poti sa vezi de ex o imagine color de pe e-ink pe LCD, notes, links, highlight. E un ebook reader mare cu toata partea de media atasata prin LCD, ambele parti completandu-se armonios. Are si wifi si bt, camera, usb ports, asa incat ma declar pe deplin multumit.

Compania care il produce tocmai s-a inchis in Mai ceea ce e o veste bune ptr ca pretul acestui device a coborat masiv de la +450 original. Pentru +200$ e un contracandidat mult mai performant si util decat orice half-assed reader de 5-6 inches de la Sony sau mai stiu eu ce alta firma.
.
ps. chestia de mai sus are si un "frate" mai mic, pocket edge, daca originalul i s-ar parea prea mare cuiva. E un fel de mini-Me cu toate functiile originalului, doar ca are ecrane de 6" pe e-ink si 7 pe LCD. Asta e acum in jur de 150, well worth the price as well.