Winehouse who?

Discutie

.
Usile barului principal de la subsolul Parlamentului European se dadura la o parte brusc ca si cum de partea cealalta ar fi explodat o grenada defensiva. Cu pasi fermi, un europarlamentar pasi hotarat inauntru.

-Sunteti niste panarame cu totii! izbucni o voce barbateasca de undeva de sub caciula de merinos neagra. Dand a lehamite din mana, se aseza pe cel mai apropiat scaun.
-Nu sunteti in stare de nimic, asta e... Tot eu trebuie sa...

Dintr-un colt al camerei rasuna un "bip, bip, biiip" iar cateva becuri rosii si verzi se aprinsera in intuneric. George se intoarse incet, asa cum trebuie sa o faca un om politic de calibrul sau.

-Oaie nu e, ca are becuri - gandi aproape instinctiv. Privirea ii era inca neclara, obisnuita prea mult timp cu albul zapezii de afara.

-Bip, bip-bip, biiiip.

De europarlamentar se apropie timid un tanar si ii sopti cateva cuvinte la ureche, tinand mana ca si cand ar fi dorit sa prinda orice informatie in causul palmei.

- Pai zi ba, ca d-asta te platesc! Ce singu... Ce e aia ba, iti bati joc de mine?

-Bip, bip, biiip, bip-bip!

Tanarul mai sopti ceva repede.

-Aaaaa, pai zi ma asa, Stefan Soimarescu, ce Stephen. Asta-i machedon d-al nostru - sau cel putin era, inainte sa ajunga in scaunul ala, paru ca gandeste parlamentarul.
-Auzi ma Sandele, ia ma d-aci 50 euro, mergi si cumpara-i lu asta niste baterii ca ma doare capul de la bipaiala lui.

Apoi, mai mult ca pentru sine:
-Ce singularitate Sandele, asta a fost la swingareala pana i s-au terminat acumulatorii de la scaun...

Prime Directive

Nothing within these Articles Of Federation shall authorize the United Federation of Planets to intervene in matters which are essentially the domestic jurisdiction of any planetary social system, or shall require the members to submit such matters to settlement under these Articles Of Federation.

Ma gandeam la textul de mai sus in contextul fotografilor profesionisti. Tinuta profesionala inalta, neimplicare, shoot and I'm on my way to get another picture. Mi se pare insa ca respectivii sufera de paradoxul termomentrului: atunci cand vii in contact cu un mediu, acesta se modifica prin insasi intentia/atentia/prezenta/observatia ta.

In astfel de situatii mi se pare inutil a sustine neimplicarea: este deja prea tarziu. Poate ar merge daca ai pune o camera pe trompa vreunui elefant si colectand pozele peste 6 luni ai fi martorul acelor evenimente. Dar in clipa cand esti cu camera la 2 metri de un copil care probabil va muri in urmatoarele 12 ore de ex, este ilogic si nejustificat a sustine neimplicarea.

Poti sustine insa ca implicarea ti-ar rapi timpul sau siguranta de a face publice mai tarziu acele imagini, act care ar asigura ajutorul pe o scara mult mai larga decat aceea a unui fotograf care ajuta un copil. Poti spune ca prin camera ta deshizi o fereastra prin care vor privi milioane de oameni. Cu toate astea, multi dintre acestia vor spune ulterior, din fotoliu "da, dar daca eu as fi fost atunci acolo..." .

Problema mi se pare principiala mai mult decat a aduce o solutie extrem de utila. Poti face fotografia si apoi poti ajuta. Nimeni nu iti poate pretinde sa despici apele cu obiectivul de 30 cm al camerei, dar in acelasi timp fiecare e dator sa faca ce ii sta in posibilitati, atunci, acolo, pentru a ajuta. Nu e vorba de lupta intre etica si profesionalism, este pur si simplu uman.
.

.
Recent am vazut o enumerare de lucruri perfecte (conform celui care le prezenta). Cum perfecti nu sunt decat Dumnezeu si subsemnatul :) , m-am gandit din reflex ca celelalte bineinteles ca nu sunt perfecte. Dar in acelasi timp am realizat ca intuitiv poate realizez cam pe unde e perfectiunea asta, dar imi e greu sa o articulez in cuvinte folosind logica (la ce o mai folosi si asta?!).

Perfectiunea, prin ea insasi, este statica, in afara timpului. Daca nu ar fi asa, atunci evident ar exista o stare mai perfecta ceea ce implica faptul ca aceea ce am numit perfectiune nu era de fapt perfectiune.

Rudolf Aspirant mi-ar atrage insa atentia ca poate exista si o alta perfectiune, aceea relativa. "Perfect pentru conditiile date" mi-ar striga. Si cum conditiile s-ar schimba, perfectiunea asta dinamica s-ar mula perfect peste noile coordonate ramanand, in orice moment, etalonul absolut al desavarsirii. Ceea ce eu insa as numi perfectiune aici ar fi perfecta sincronizare dintre sistem si etalon, nu etalonul in sine, iar sincronizarea asta ar fi de fapt statica, mereu perfecta, deci in afara timpului si egala cu aceea din paragraful precedent.

Atunci Rudolf mi-ar da o pereche de palme zdravene, barbatesti, dupa care s-ar imbuna si invitandu-ma la o cafea in cel mai trendy local din Oslo mi-ar oferi cel mai comod fotoliu. Mi-ar spune, oftand, ca sunt un prost dar se simte totusi dator sa imi comunice ca nu inteleg nimic si ca sunt complet ignorant in ale lumii. Mi-ar destainui ca exista un al treilea gen de perfectiune, aceea a "momentului perfect". E o perfectiune care reprezinta un moment unic al intersectiei dintre doua imperfectiuni: conditii imperfecte -sau banale- si perceptie imperfecta -la fel de banala de altfel. Acestea doua, umbland brambura prin timpii lor, s-ar putea intersecta in mod imbucurator exact intr-un moment in care "graficele" lor ar fi perfect complementare iar clipa, un punct de timp fara dimensiuni, ar fi perfecta. Poate ca asta numesc unii iluminare, perfecta aliniere a gaurilor unor planuri in rest mate care ar face privitorul sa primeasca, pentru o fractiune de timp, imaginea reala a ceea ce se afla dincolo de aceste planuri opace.

"Bineinteles ca daca tu ai realiza aceasta perfectiune trecatoare nu ai intelege nimic" se simti Rudolf dator sa ma avertizeze insa. "Oricum tu in general nu prea intelegi lucrurile."
.

.
Am aflat abia dupa ce a murit: bunicul meu a facut puscarie. Fin observator al naturii umane, nu am intuit absolut nimic pana sa-mi spuna maica-mea. A fost unul dintre acele secrete ale unei familii care sunt ferecate zeci de ani si despre care nu vorbeste nimeni, niciodata, niciunde. Asa incat nu am stiut, dar am depus apoi tot efortul sa aflu cum s-a intamplat. Bunica-miu a fost, bazat pe propria mea experienta, unul dintre cei mai normali si decenti oameni pe care i-am cunoscut asa incat asocierea cu notiunea de puscarie m-a intrigat. Povestea este urmatoarea:

A fost odata ca niciodata un tanar, sa-i spunem M. Foarte sociabil, cu o slujba buna de gestionar, multi prieteni si familie unita, 2 copii. Printre acesti prieteni cel mai bun era Panait, un om glumet, de viata. Panait era si dansul gestionar la o intreprindere la 2 pasi de M. Ei bine, la un moment dat si pentru ca stilul de viata il cerea acut, Panait ar fi vandut pe sub mana din gestiune o mare cantitate de produse, cateva zeci bune de mii lei intr-o vreme cand salariile erau sute. Pentru ca nu avea acte care sa justifice lipsa, l-a rugat pe M sa intocmeasca impreuna niste chitante conform carora M cumparase produsele lipsa si urma sa le achite; promisiunea lui Panait era aceea de a acoperi suma cat de urgent se poate, ca si cand ar fi fost platita de M. Planul era bun teoretic: Panait vanduse produsele legal si daca arata $ era ok, la M in gestiune nimeni nu stia de vreo cumparare iar un eventual control nu putea gasi ceea ce nici nu exista.

Bineinteles ca Panait s-a dat lovit, nu a venit cu banii promisi, iar la control a aratat senin chitantele de la M, care la randul sau intrebat nu a putut arata nici produsele, nici nu a putut justifica lipsa platii catre Panait. Urmarea au fost cateva luni bune de bulau.

Nu ma impresioneaza faptul in sine, nici naivitatea lui M. Ceea ce mi se pare remarcabil este lipsa de urme a acestor experiente. Nu am banuit nimic, nu am vazut nici o trasatura, vorba, gest, comportament care sa tradeze in cei aproape 30 ani cat l-am cunoscut ceea ce s-a intamplat. Nimic.
.

.
Am mai spus-o si altadata, exista oameni a caror forta morala este cu adevarat imensa. Noi, cei banali, ne lamentam ca partenerul intarzie 10 minute, ca au crescut taxele cu 5% sau ca nu ne-a salutat (cum a indraznit?!) vecinul sau colegul.

Eram in sala acum 2 zile. Cu coada ochiului vad pe track un om pe care il stiam bine, chiar aproape fusesem prieteni pana sa devenim toti mult mai ocupati. Alerga cumva ganditor, rupt de realitatea din jur; de inteles de altfel pentru un recent parinte, obosit.

La urmatorul ciclu ma vede, zambeste un pic impietrit si ne oprim sa vorbim asa cum o cere politetea. Il intreb ce mai face bebelusul. Imi spune ca probabil o sa moara in anul care vine; se pare ca are spinal muscular atrophy, o boala genetica datorita careia o proteina ce asigura supravietuirea anumitor neuronilor din maduva spinarii nu exista. In consecinta, neuronii respectivi mor; cum astia controleaza miscarea muschilor, finalitatea este aceea ca acesti muschi nu se mai misca, inclusiv aceia care asigura functia vitala a respiratiei.

Exista insa un twist al situatiei care complica poate lucrurile: acesti copii afectati sunt intelectual normali, dupa unele studii chiar mai inteligenti decat cei neafectati. Singura problema e ca circuitul nervos care ne ajuta sa controlam muschii este intrerupt in cazul lor.

Am cautat cat se poate trai cu aceasta boala (tipul 1 in cazul lor). Si am gasit un blog al unei familii extraordinare, parintii unei fetite si mai extraordinare:

http://www.ana-alesia.ro/

Are 5 ani, in conditiile in care majoritatea acestor copii se sting pana in 2 ani. Am citit blogul cap-coada si de multe ori -I'm not ashamed to say it- am plans. Mi-a amintit cumva de K, o alta fetita de 4 ani care m-a invatat odata ce inseamna curajul dupa doza ei de chimioterapie.
.

.

Un calugar se odihnea in curtea unei manastiri. Aproape de el, alti doi calugari priveau un steag ce flutura in vant.
-Steagul se misca, spuse unul dintre ei.
-Nu, aerul se misca, spuse celalalt.

Cel ce se odihnea se apropie de ei.
-Aveti amandoi dreptate si totusi amandoi gresiti. De fapt singurul lucru pe care il puteti afirma este ca mintea voastra se misca.
.

-Oare cum o fi America?
Intrebarea veni oarecum prea direct, rasunand ca un sunet de tambal in mijlocul Primaverii lui Vivaldi. Din fericire greierii o invelira aproape imediat intr-o panza de cri-criurI pe care albinele o luara cu ele departe, zumzaind cu satisfactie. Stateam amandoi cu privirea atintita in sus, in iarba inalta care forma un fel de tunel din a carui deschidere lumina un soare de Iulie. In jurul nostru se inalta ceea ce mai ramasese din cetatea Blidaru, sprijinind doi liceeni slabi si cu parul destul de lung in tricouri cu Nirvana.
-Auzi, iti dai seama ca acum 2 mii de ani poate aici stateau doi blonzi imbracati in camasi lungi de in si care poate visau sa ajunga la Roma in loc de Australia sau America.
-Corect, si in loc de chitari aveau fluiere cu care vrajeau o groaza de chicks, man!
Izbucniram amandoi in ras. Vantul adia usor, imprastiind caldura molesitoare care ne inconjura. Facusem o ora buna pana la fortificatia care abia se intuia din cele cateva pietre dezvelite parca prea stangaci, unele acoperite cu un fel de adapost grosolan de sipci parca rupte dintr-un gard din vale.
M se ridica deodata intr-un cot.
-Auzi, sa stii ca eu chiar o sa plec.
Ma uitam la el si imi venea sa ii sterg seriozitatea cu vreo ironie, dar in ochii lui era acel amestec de hotarare disperata cu care unii se arunca in fata trenului iar altii pleaca in afara. Era simpatic, destept si sarac. Ii propusesem sa vina cu mine in Hunedoara pentru ca merita si eram pe aceeasi lungime de unda. Ne lega o prietenie asa cum numai marile batai pot naste, de cand ne caftiseram prin clasele primare. Mai erau si alti prieteni, dar M era singurul cu care ma intelegeam uneori din priviri. Pe la meditatiile de la Romana, inainte sa intram in liceu, izbucneam in ras isteric nascocind fraze dupa model care sa fie corecte gramatical dar cat mai cazone posibil - citisem Sven Hassel de la cap la coada de curand. Avea dreptate, era singura lui sansa. Poate si a mea, din motive diferite.

Dupa 2 ani, la sfarsitul anilor "90, M era in New York. A ajuns manat de disperarea celui care venea la scoala cu aceeasi camasa cateva luni zi de zi la rand, curata dar roasa de banci. A lucrat noptile in azile de batrani, platit la fel ca ultimul somalez fara educatie, el, olimpic la matematica si informatica. Din banii stransi, ziua si-a platit universitatea (abandonase Marina unde intrase in Romania printre primii) si a terminat Matematica. Apoi a maI facut si grad studies on top of his bachelor degree, sustinandu-si pe langa toate acestea si fratele si mama (single parent).

Il intrebam adesea cum este, imi spunea ca e bine si imi povestea cum decurge o zi obisnuita. Abia acum imi dau seama de efortul lui, pentru mine multa vreme relatarea lui M a fost ca unduirea ierbii inalte sub vantul care batea in ziua aceea de vara peste cetatea Blidaru, fara efort, natural.
.

Pentru ca

.
Indivizi mai inteligenti decat mine (vor apare mesaje care sa sublinieze aspectul :) ) au descoperit ca unul dintre avantajele usor de deturnat ale evolutiei este acela al necesitatii raspunsului automat. Pentru cei care pe drept cuvant se scarpina in cap: teoria afirma ca exista "blocuri" de comportamente activate prin stimuli simpli dar semnificativi si care ofera avantajul de a inlocui rapid un lung timp de analiza si decizii. Puteti sa va imaginati de examplu raspunsul unui pensionar la auzul cuvintelor "pui ieftin la mall": blocul de activitati ar fi reprezentat aici de "inhata sacosa, fugi pe scari in timp ce cauti un bilet de tramvai, grabeste pasul spre alimentara, da din coate si alege exact 2 pui nici prea mari (pensia mica), nici prea mici (ca doar d-aia ai alergat intr-un suflet pana aici)".

Lasand gluma la o parte insa, aceste raspunsuri automate predefinite exista si sunt utile ca mijloace de manipulare in marketing sau alte domenii. Un studiu arata ca atunci cand ceri ceva de genul "te rog sa ma lasi in fata ta la rand" ai mult mai mare succes cand justifici adaugand "pentru ca am doar 1 napolitana". Ei bine, surpriza este aceea ca stimulul care determina raspunsul afirmativ nu este!! -tatataaaa- ce urmeaza dupa "pentru ca", dar e chiar acel "pentru ca". Pe un lot similar de indivizi, fraza "pentru ca te rog sa ma lasi in fata" a avut exact acelasi rezultat ca un motiv real si nu doar o simpla repetitie.

Un alt mecanism de manipulare este acela al darului nesemnificativ. Vrei ca tura ta sa fie tinuta de un coleg? Simplu, in pauza de masa ii oferi o tigara, apoi la cateva minute il intrebi daca nu ar vrea sa... Studiile arata ca odata acceptat un dar chiar hilar de nesemnificativ (poate fi chiar un pix/calendar/sticla de suc :) ) va determina in recipient un sentiment de datorie care il/o va face mult mai dispusa a da ulterior un raspuns afirmativ.

Asa incat, inarmati cu aceste cunostinte, va trimit sa manipulati lumea inconjuratoare spre a avea o vacanta linistita si senina! :))

Happy Holidays everyone!
.
ps. Chiar si tie Rudolph Aspirant :)

.

Primul om

Primii oameni fotografiati- coltul stg jos. De fapt singurii care au stat relativ nemiscati pentru cele câteva zeci de minute, din marea se oameni care treceau pe bulevardul respectiv in aceleasi momente ale anului 1838-1839.

Poate este un exemplu al faptului ca pentru a fi remarcat trebuie sa stai mult timp într-un loc chiar si făcând ceva banal- cum ar fi lustruitul pantofilor :) .
.