Dna Blandu

.
Analizand la umbra unui pahar de cognac excellent trecerea mea prin sistemul de educatie din Romania am ajuns la anumite concluzii surprinzatoare. Dar sa nu anticipez.


In ciclul primar am inceput la o scoala de cartier. Nimic deosebit, se invecina cu o scoala de corectie, totul era neutru. Apoi am continuat la o scoala de tara in clasele 2-3. A fost o perioada fericita, lipsita de griji, cu bagat lemne in foc - la propriu- si continuat lectia. Apoi a urmat clasa a 4-a, la cea mai prestigioasa scoala dintr-un oras mare: a fost oribil, cu o invatatoare gen Blandu care nu se sfia sa-si jigneasca elevii ce nu se incadrau in criterii greu de patruns de catre un om normal.


Ciclul gimnazial l-am petrecut la o alta scoala de cartier in aparenta fara pretentii: a fost cea mai fantastica perioada! Nu stiu nici acum prin ce complex de imprejurari am ajuns intr-o clasa de colegi extraordinari - toti prietenii mei sunt din grupul respectiv si putini mai sunt inca in Romania- invatati de niste profesori si mai extraordinari. Oamenii aia erau pasionati de ceea ce faceau, vorbeau liber si coerent, erau severi dar fair; singurul copil de bani gata, fiul unui director de banca, a trebuit sa fie mutat pentru ca altfel ramanea repetent. Ulterior a venit si fiul unui prefect care a avut aceeasi soarta.


Apoi a venit liceul, foarte pretentios, rece, stupid de snob, profesori inferiori celor din generala cu mult. Stiau materia dar nu aveau profunzimea sau finetea celor din gimnaziu. Colegii erau similari, multi din familii considerate de elita. Unul dintre momentele de haz maxim a fost atarnarea unor tampoane de tabla, vedeta clasei era un amarat de fotbalist care intra si pleca din timpul orelor dupa cum dorea. Au existat perioade scurte cand experienta a fost interesanta, dar in general am iesit din liceul ala cu senzatia pe care o ai cand mergi la un restaurant foarte laudat si iti servesc aia o chestie absolut banala, asteptand cu ochii cat cepele sa iei primul dumicat si sa lauzi calitatea de fapt cu nimic exceptionala.


Dupa liceu - facultatea. Singurul aspect de elita a fost selectia unor studenti buni. Profesorii, cu extreme de putine exceptii, au fost complet banali. Diferenta dintre liceu si facultate a fost ca astia din facultate nu se mai chinuiau sa mimeze, erau dezinteresati si o aratau deschis. A fost perioada cea mai incerta ca imagine a propriului viitor, cand pur si simplu nu ma vedeam profesand sau devenind asemeni respectivilor. Am fost foarte aproape sa renunt, am fugit un timp cu disperare de medicina.


A urmat Canada, grad studies. Profesorii te lasa mult mai liber decat in Romania, nu au pretentia ca ar cunoaste un domeniu larg, dar ceea ce stiu stiu bine. O experienta pe undeva neutra, in care entuziasmul nu era legat neaparat de rezultatele stiintifice in sine cat de potentialul ca acestea sa genereze granturi, fonduri, influenta. Am invatat ca nu este nici o rusine sa spui ca nu stii, atat timp cat mergi acasa, citesti si stii. Am mai invatat ce inseamna gandirea pragmatica, rece, "it's not personal", interesul propriu urmarit fara a lua in considerare pe ceilalti, jocul subtil al influentelor. Nu inseamna ca si imi place sa pun in practica toate acestea, dar cel putin sunt aware si imi pot intinde "panzele" mai efficient pentru a ajunge unde vreau.


Mentori? poate in gimnaziu ar fi fost, dar nu eram eu destul de copt. Acum ar fi, dar a ii urma presupune a renunta la viata personala, iar calea mea va fi una de mijloc, echidistant fata de ceea ce este in jur, profesie, viata personala, incercand sa iau ceea ce este mai bun din toate :) . Un organism oportunist care-va-sa-zica. :))))


Concluzia mea: in Romania cu cat a fost mai fara pretentii scoala, cu atat a fost mai buna, educativa, plina de substanta.
.

Cu mult inainte de Guta&Co

Superclip, estetic vb, great music as well

What is love

.
E si titlul unui cantec al lui Haddaway, dar nu despre asta vreau sa vb.

Adevarul este ca I have no clue what love is. Si e ingrijorator, nemaifiind chiar in my 20s :) .

Incerc sa imi amintesc, nu prea reusesc. In mod cert sunt multe moduri de a iubi, dar iubirea privita astfel e doar o conventie, un cuvant in loc de apreciere, prietenie, afectiune, sex. Nu este acel sentiment clar: Da domle, iubesc! ale carui vibratii -imi imaginez doar :) - strabat fara efort planuri ale fiintei cuiva de care respectivul nici nu era aware, rezonand in moduri atat de complexe incat renuntam a le mai analiza - doar devenim martori ai acelor trairi si ne bucuram de acel prezent de neinteles, dar cumva existent.

O singura data am simtit ceea ce cred ca ar fi "love at first sight"; dar atunci eram complet imatur pentru a urmari lucid sentimentul in planul realitatii. Si nu vb de chemistry-cu mult mai frecvent intalnita, ci de acel "wow" in care ramai fara cuvinte (de preferat doar initial) si ametesti.

Imi place mai mult expresia englezeasca "I'm in love with ..." decat "iubesc pe"; priveste iubirea ca pe un fluviu in care cei doi pasesc impreuna si nu doar din punctul unuia de vedere ca un vector indreptat spre celelalt. La fel si pentru "I'm into ...".

Sper ca macar Haddaway sa fi gasit raspunsul la intrebare :) .
.

.

The majority of situations we face are complex and that's great. We can turn around our life's Rubik cube until we reach an acceptable compromise, an exit we can live with.

But things that are truly important usually have just a few large pieces and most of the times it seems a daunting task to position a triangle in such a way everybody would see a square. Solving such a puzzle requires one to perform some kind of alchemy, to take the elements and change their very essence into something new. The huge problem is not actually doing it, but making everybody else see the change for what it is now; or believing in what your vision of how things would change, believing in the process instead of discrete states.

I have a beautiful happy daughter. She understands very little of what is about to happen. I can offer her everything a child could ever wish -literally everything- BUT her dad and mom being together. And that makes me very sad, although I know she'll be ok - not feeling perfect, but ok. I find it very difficult she cannot understand, I find it hard and frustrating that I have all the tools to make her mind safe from almost every assumption -  but she is not there yet, at almost 4.

My mind is telling me I cannot make her happy and be myself happy in the same time.

But my soul, deep inside, is telling me that my mind is norrow, my logic incapable of leaps of faith large enough to be real, and yet improbable in scientific terms. I know I'll be happy, I just feel it somehow.

We both have to be patient.
.

The most important day - Winnie Zen-style

Secure enough to feel?

Exista o teorie interesanta despre leaders, alpha-beta-structure of the pack.

 Indivizii se impart in doua categorii: secure si insecure. Dintre cei insecure, in functie de temperament pot fi beggars (cer sau ofera servicii in schimbul sigurantei), combativs (merg in extrema opusa si ataca pentru a nu fi identificati cu beggars, desi majoritatea incep ca beggars), cooperatives (cei mai eficienti, stabilesc legaturi cu ceilalti, manipulanti though). Cei din urma pot deveni secure.

Ei bine, liderii provin dintre cei insecure, rar combatives, majoritatea cooperatives. Existenta piramidei de lidership este eficienta energetic pentru pack, ai carei membri, simtindu-se protejati, isi pot permite sa se manifeste emotional. Cu cat sunt mai sus in piramida, cu atat mai logic si mai putin emotional trebuie sa actioneze.

Starea de lider este stresanta si necesita drive pentru a o mentine. Drive-ul provine din nesiguranta, the need to prove yourself and fight for your social status/image. Pierderea liderului genereaza unde de soc structural care perturba restul piramidei si ii ridica energia pe un orbital superior. Energia aceasta amplifica entropia si insecuritatea membrilor, scotand din amortire pe combativi si cooperanti a.i. numarul de potentiali lideri creste si piramida se stabilizeaza odata cu alegerea unui nou conducator.

Daca am translata teoria asta asupra familiei, putem deduce lucruri interesante. In general barbatii sunt mai logici, vor sa conduca; ladies, voi doriti sa simtiti chestii, dar pentru asta trebuie sa va simtiti in siguranta - oferita de partener. Daca simtiti ca nu aveti aceasta siguranta tendinta este aceea de a o capata prin propriile forte. Insa acest proces presupune cresterea activitatii logice in detrimentul exprimarii emotiilor, ceea ce reprezinta o stare in care nu va simtiti confortabil. Consecinta este frustrarea si erodarea, sooner or later, a relatiei.

Interesant.

As vrea sa spun ca gresesc rar si fara consecinte. In mintea mea, asa fac. Ok, recunosc faptul ca gresesc mai frecvent decat as vrea sa admit, minor. Ceea ce am uitat/ignorat ani intregi a fost insa ca o nu eu sunt etalonul de masura al greselilor si consecintelor, ci cei care sunt afectati.

Paradoxul fundamental este ca ambele perspective sunt corecte, iar unii oameni pur si simplu au puncte de vedere atat de diferite -in limitele normalului- incat fiecare are dreptatea lui. Nu are rost sa judeci sau invinuiesti pe celalalt, ci pur si simplu sa accepti diferenta si sa evaluezi daca este compatibila cu mentinerea relatiei. Uneori eforturile de a trece peste diferente sunt pur si simplu insuficiente si duc relatia in afara normalului.

Ideea, cred eu, in acest punct este nu de a purta un razboi care sa defineasca invingatorul pentru ca toti ar pierde. Cred sincer in sprijinirea celeilalte parti spre a defini limite comun acceptate chiar daca acestea pot tinde spre 0=nonrelatie.

Ar fi foarte frumos pentru mine daca nu as fi eu una dintre aceste parti...

Mexic

Am fost in Mexic, in varful peninsulei California. O zona desertica ce pare verde din avion dar care dezvaluie paduri de cactusi inalti vechi unii de sute de ani, crescand drepti dintr-un sol nisipos. Venind din Canada, prima impresie a fost ca nu pot sa respir bine, era infiorator de cald si umed. Am fugit catre aerul conditionat al aeroportului mexican, unde formalitatile au fost ca intotdeauna sumare.

Hotelul a fost excelent, masa super, stack-ul de bancnote de 1$ deosebit de util. Uneori am simtit ca sunt ca un strain in perioada comunista, cazat intr-o enclava de lux relativ inconjurata de saracie. Am facut cateva excursii, inotat cu delfinii, calarie, the usual staff. 

Am avut un bodyguard personal :))) - se spune ca nu poti face baie in Pacific pentru ca ! valurile sunt f inalte - ya, right- si ca sunt curenti puternici. Era black flag pe plaja, de cand 2 persoane de +80 si +70 s-au inecat acum luni bune. Astia probabil nu au inotat in Marea Neagra, la Eforie Nord, pe timp de furtuna... Anyways, inotul a fost f bun, super, dar au trimis aia un salvamar ca sa fie sigur ca nu ma inec :)).

In afara resortului orasele arata sincer jalnic, cu cladiri pe jumatate terminate si masini de acum 20 ani mergand haotic pe strazi asfaltate doar cativa zeci de metri de la drumul principal. Am vizitat si un fel de orasel turistic, Todos Santos, yaiks, waste of time to be honest with you, mandrie cat cuprinde pentru aproape nimic. 

I'll come back to relax.