Ingeniozitate!

I-au pus un glonţ în bagaje pentru o şpagă.
 Interesant.

Mere, pere in panere

Ma uitam in pauza de masa peste niste fotografii dintr-un ziar romanesc -nu ma intreba de ce, e a zecea oara cand imi propun sa nu mai citesc nici un ziar romanesc dar tot o fac.

O poza cu un elicopter, 2 soldati constipati. Titlul suna absolut demential:

"Soldati din Nicaragua pazesc un elicopter inregistrat in Guatemala, in apropierea granitei cu Honduras"

Cand citesc titlul asta, imi vine sa rad isteric, in hohote. Nu stiu, poate atinge un tentacul tampit al umorului meu, dar mi se pare o alaturare de tari de un umor teribil. Oricum tarile alea sunt minuscule, putea sa spuna la fel de bine san salvador sau costa rica. Si poaza asta e pusa la poze reprezentative ptr ultimele 24 ore... absolut hilar...

Prima vizita in Romania

eu, dupa 3 ani in afara, iau avionul cu destinatia Bucuresti. Escala, ca de obicei, in Frankfurt. Tot ca de obicei, granita dintre cele 2 lumi, vest si est, este bine demarcata de trecerea din holurile largi si luminoase ale partii mai civilizate spre terminalul intunecos, saracacios si plin de chinezarii al Europei de est. Ca sa ajungi insa in terminalul asta, treci printr-o experienta pregatitoare: coada de la security. Nu e nevoie sa spun ca este inghesuita, ca apar, in mod traditional romanesc, diversi care incearca sa intre in fata - avionul tot la ora aia pleaca, anyways. Pentru cine are aparat auditiv performant si un pix, povestile auzite acolo sunt adevarate lectii de supravietuire in vest, inflorite bineinteles.
Avionul spre Bucuresti, intotdeauna destul de mic, este invadat de calatori. Spontan apar mici certuri pe locurile ptr overhead luggage, mai putine totusi decat ma asteptam -semn promitator :) . Se face ora de plecare spre B, nici o miscare. Dupa inca vreo 30 minute, pilotul anunta ca vreo 3 pasageri nu sunt prezenti, inca sunt asteptati, deci vom intarzia; ne asigura ca, desi probabil 3 cocori din vreo specie rara vor muri cu ocazia asta, am putea recupera intarzierea in zbor. Peste inca vreo 40 minute apar si cei 3 crai, cu ditamai bagajele de mana (numai la romani poti sa apari cu astfel de volum si sa pretinzi ca e "de mana"), in oftaturile si comentariile celorlalti calatori :) .

Ajungem in Bucuresti pe la 12 noaptea. Din 2 bagaje, unul a hotarat sa divorteze. Ma asez la coada celor cu bagaje recalcitrante. F nervos. M-am calmat povestind cu ailalti de la coada. Destul de operativi totusi cei de la birou, ma anunta ca bagajul meu a fost vazut in Frankfurt. Fericire mare, le spun ca o sa vin eu sa-l iau cand e disponibil in B. Si, pe la 2 noaptea, ma indrept spre iesirea dinspre sala de asteptare, uitandu-ma cam incruntat spre bietii ofiteri vamali, care n-au mai zis de fapt nimic.

Pupat parinti, urcat in masina, pornit spre estul Romaniei. Al doilea stop, prima injuratura -era taica-miu la volan, ce-i drept nu a demarat in tromba cand s-a pus verde. Ma sui eu la volan, desi eram cam obosit dupa atatea ore de zbor. Ajungem in orasul nostru frumos, descui usa, apuc shoricarul grasut de trompa ca sa-i urez bine te-am gasit. Mananc ceva, ma indrept spre sufragerie (nu ii spun living :) ), e ora 7 am, nedormit de vreo 36 ore. Deodata ceva mi se pare suspect: ceilalti membri ai familiei se aseaza pe canapele, ca la teatru. "Hai sa ne povestesti!" cade fulgerul lui Zeus peste mine. "Stai sa dorm si eu, cand ma scol povestesc." "Aa, pai te-am asteptat atata, si tu nu vrei sa spui nimic?!" rasuna voci contrariate, putin iritate chiar. Stati mai fratilor, n-am mai dormit de cateva zile, abia ma misc, aveti un pic de rabdare. Ma rog, a iesit putin mai ciudat, ca deh, rabdarea nu e pct meu forte si recunosc cinstit asta.

Orasul e cum il stiam, poate mai mare discrepanta magazine pretins luxoase (care vand tricouri de 10-15$ din vest cu 30-50$) si ceva degradare arhitecturala. Un mare pct in plus sunt cafenelele, una chiar avea wireless (cred ca era dial-up, ca abia am putut sa ma loghez la yahoo mail). Mi-a placut sa revad anumite zone vechi, am urcat iarasi in turnul moscheei, am mers la muzeul de istorie, am mancat pe-afara spre disperarea maica-mii (ce sa fac, nici nu-mi place cum gateste dar nici nu vreau sa o refuz face to face, i-as rani sentimentele). Iar o sa amintesc cafenelele, mobilate vestic dar totusi cu o atmosfera usor orientala, mai putin "precise". Am "vazut" pentru prima oara cladiri pe langa care am trecut de mii de ori inainte fara sa le observ, am studiat oamenii din jur, mi-am vizitat bunicii in cimitirul lor ingramadit (am salutat si pustiul de cativa ani "cazat" langa ei, crucea nu se mai vedea de tufisuri dar stiam ca era acolo), m-am uitat la mare ore in sir -  nu fumez, dar n-am putut sa rezist sa nu trag dintr-o tigara faina stand cocotat pe un bolovan in mijlocul unei plaji semi-pustii.

Apoi, dupa vreo saptamana, am plecat spre Bucuresti. Am vrut sa ma intalnesc cu cativa fosti colegi, nu am vazut decat jumatate, restul, f buni prieteni in trecut, nu au gasit timp; poate or fi crezut ca o sa apar cu un ceas de 500$ la mana si imbracat in Gucci de sus pana jos, privindu-i cu dispret... Adevarul e ca ma intrebam cum sa ma port cu prietenii, daca as plati eu poate ar considera ca sunt snob, daca nu ar crede oare ca nu-mi pasa de ei, acuma cand vin de peste ocean?!

Bucurestiul mi s-a parut mai alambicat decat il stiam, mai multe localuri/nelipsitele cafenele/"luxosul" KFC+MAC/ Pizza Hut/Sheriff's Pizza (nu mi-a mai placut, vedeti, poate chiar eram snob :) ). Centrul "istoric" era o ruina, cu ierburi care cresteau dintre caramizile mancate de timp ale unor hanuri balcanice relativ vechi. Am facut slalom printre caini, oameni, m-am plimbat cu metroul fara sa am o tinta, am "blend in" imbracat ca ei si doar cu cateva milioane in buzunar, ca sa fie mai autentic :) . Apoi am hotarat sa merg la munte.

Am ajuns in Busteni, apoi in Sinaia. Am urcat la Babele -era vara- si am fotografiat pe platoul Bucegilor urmele unor melci nascuti cu mult inainte de acesti munti, pe vremea cand dinozaurii pitici ai Transilvaniei se balaceau voiosi in marea Thetis. Am vrut sa merg la Hotel Pestera, nu mi-a placut atmosfera si oamenii. Un nene mi-a recomandata schitul de langa hotel, si am mers acolo din curiozitate, dar era intr-adevar super, o treime de pret in aceleasi conditii, inclusiv cable TV! Mancare nu era, asa incat un timp am mancat la hotel. Apoi m-am gandit ca de ce n-as manca la manastire, si am vb cu Mimi, o batranica simpatica, sa ma puna pe "meniu" :) . Super mancare, de zece ori mai buna decat la hotel. Am intrat in pestera din spatele manastirii, f faina cu biserica aceea din pantecul ei intunecos. Nu sunt credincios decat de forma, dar a fost o experienta interesanta sa merg la juma de slujba in biserica aia mica; n-am rezistat mai mult, dar a fost frumos.

Apoi am parasit muntii si am mers un pic prin Transilvania, cu lista mea de fortificatii/biserici sasesti. Am tras de prieteni sa vad jumate, daca era dupa mine ma opream in fiecare sat. Am ajuns in Sibiu, mult mai frumos decat il stiam, mai civilizat si renovat. Am mancat superbine in Piata Mica, mi-am luat fasole cu costita afumata vreo 3 zile la rand :) . M-am intors prin Brasov-Buzau, frumos drum, plin de serpentine.

Reajuns acasa, mi-am vizitat restul familiei. Primul sfert de ora, pupaturi cam sfioase -parca ii vizita mumia lui Tutankamon- am dat ceva gifts. Intrebare de baraj: "n-ai adus si tu un telefon, ceva?". Nu adusesem, asa era. Venisem sa-i vad, e drept ca celor f apropiati le adusesem laptop, dar oricum cei vizitati acum nu stiau de asta. M-am simtit ciudat, dar i-am inteles. De fapt ajunsesem la ei si pentru ca stateau acum in casa bunicilor, vroiam sa o mai revad, sa simt peretii aia si sa il "vad" pe bunica-miu fumand in clasicul lui fotoliu din piele falsa de langa soba, sa-i "vad" zambetul cand apaream dupa luni de absenta prin Bucuresti. Nu mai era acolo sentimentul asta, casa era "renovata", in curtea mica ciresul meu era de mult taiat iar radacinile ascunse sub o placa de beton -ce nevoie e de iarba si flori, cand poti sa-ti pui masina in curte? In curtea din spate, unde era scara spre podul in care ma refugiam in pijama in timp ce bunicii credeau ca dorm, nu mai era nimic. Am aflat ulterior ca au aruncat cartile si caietele vechi pe care le citeam in pod, printre panze de paianjeni albicioase in lumina aia palida care strabatea ochiul de geam miop. Oamenii nu se schimba, daca ii cunosti cu adevarat iti dai seama ca vei gasi intr-un batran de 80 ani acelasi tanar, copil; isi schimba mastile, unii par ca devin acele masti crezand in ele cu disperarea dorintei de a fi ceea ce vor sa fie.

Am plecat din Romania mimand tristetea fata de ai mei, dar in sinea mea bucuros ca ma intorc acasa. M-a intristat instrainarea, este sentimentul acela ca iubesti dar nu mai comunici cu obiectul iubirii; e de ajuns uneori, in fond fiecare are drumul sau, iar acceptarea acestui fapt tine de maturitate. Inteleg si stiu multe din cele ce tin de tara asta, legat de motivele pentru care lucrurile se intampla asa cum se intampla, de ce sunt tinute in starea in care sunt. Sunt motive intemeiate din anumite puncte de vedere pragmatice si individualiste, o increngatura de mici entitati binare interes-santaj. Am plecat pentru a ma salva pe mine si cei din jur, nu financiar, ci mental. Vizita in tara mi-a reconfirmat decizia. Da, din pacate numai inteligentele cu adevarat superioare vad logica eticii si frumosul binelui -ar rade unii in hohote daca ar citi asta- iar cei care demonstreaza asta in romania sunt destul de rapid redusi la tacere, de la un nivel incolo.

Exista oameni carora nimic nu le este de ajuns. Eu sunt unul dintre ei.

Ma simt confortabil in anonimitatea blogului, pot spune ce gandesc liber si direct. Asa ca, intre un meeting si alt meeting, iata-ma la confesor :)).

Unii dintre noi se multumesc cu ce au, iar aceeia -cei onesti, nu cei care mimeaza multumirea- sunt cei mai fericiti in multumirea lor statica. Altii vor o multumire dinamica, merg pe spinarea unui crocodil gigantic, cand urca in multumire, cu fiecare realizare ajungand in alt plan, cand coboara, observand ca in planul in care tocmai au ajuns nu mai sunt cei mai semnificativi. Bineinteles ca realist vorbind, intotdeauna vei avea unii deasupra si altii sub tine (figurat vb :)) ), iar evolutia personala te urca pana in punctul maxim, dupa care ar trebui, cel putin filozofic vorbind, sa devii unul din cei multumiti de starea lor.

Ce te faci insa cand, in drumul tau, in ambitiile care sunt poate indreptatite pentru tine, atragi si pe altii? Mai grav, ii faci sa creada ca pot mai mult decat de fapt pot? Ce faci cand respectivii nu mai pot urca, si raman suspendati intr-un plan pe care tu tocmai te pregatesti sa-l parasesti urcand, iar respectivii nu au resurse sa il mentina, dar nici nu pot sa coboare pentru ca deja au uitat drumul iar planul lor maxim, real, este pierdut in urma? Mergi in continuare si ii lasi ca un sofer cerandu-i pasagerului sa coboare, noaptea, in plin desert? Iti intarzii evolutia si aloci o parte din resursele tale ajutandu-i sa-si mentina nivelul actual? Faci un efort de diplomatie si ii readuci cu picioarele pe pamant, dupa ce ani le-ai instilat subliminal ca pot mai mult, ca trebuie mai mult?

Fratii Becali ar spune ca sunt un idiot, dar consider ca una din calitatile mele este loialitatea. Pur si simplu nu pot sa abandonez pe cineva f apropiat, chiar daca as progresa poate mult mai rapid altfel. Nu, nu sunt un munte de moralitate, oricat mi-as dori sa fiu. Dar ma justific in fata egoului meu cu argumentul ca, daca sunt atat de superior cum ma pretind, voi gasi o solutie (realist, stiu ca o sa mi se infunde cand mi-oi gasi limita). Mda, cred ca daca sunt responsabil, voi ajunge acolo unde vreau cu toate intarzierile -de fapt generate tot de mine, de natura mea analitica si extrem, extrem de critica si rece uneori. Cred in teamwork, dar natura mea individualista ma face sa am un numar minim de teamplayers, care - ce teamwork o mai fi si ala- trebuie sa urmeze in mare directia pe care o consider corecta, si pe care totusi o pot schimba f rapid in lumina unor noi informatii -very confusing for the rest. Sunt in general flexibil, dar -atentie- ma pricep incredibil de bine sa intorc argumentele in aproape orice directie doresc (recunosc ca nu merge cu oameni f inteligenti).

Ei bine, am ajuns recent la concluzia ca trebuie sa renunt la a gandi in termenii de mai sus in ceea ce priveste o fiinta apropiata. Exista persoane la care tii atat de mult incat merita sa iesi din tine. Ciudat, am crezut ca va fi greu, dar un zambet sterge tot efortul :) .

Insulele Canare

Medicina este frumoasa, dar uneori se da inapoi in fata partii "afaceriste" din mine. Departe de a fi "strans la punga" -din pacate este exact invers- sunt in general atent cu modul in care imi gestionez finantele, privind cu un ochi in viitor.

Acestea fiind spuse, am fost placut surprins de planul parintilor mei de a se muta in Insulele Canare in cativa ani, cand se vor retrage; in a way, nu fac altceva prin acest plan decat sa-mi protejeze mostenirea, right? :)) Am cautat diverse optiuni, in a buyer's market, si sunt cel putin cateva zeci de proprietati interesante.
Sa nu va inchipuiti ca ai mei sunt magnati ai ..., sunt, in termeni vestici, medii ca resurse. Iar, o conceptie oarecum gresita este aceea ca in alte zone frumoase ale lumii casele sunt numai de la jumatate de mil euro in sus. Am gasit chestii faine, chiar superbe unele in jur de 200-300k euro. Preturile? cam ca in Romania, uneori poate mai mici. Deci pare o alternativa viabila, chiar de dorit climei si atitudinii tarii natale. Un loc superb in care sa-ti traiesti batranetea, un fel de primavara-vara continua. Iar daca iei in considerare cresterea preturilor dupa aceasta criza, o mutare financiara inspirata.

Hawaii si dializa

Intriganta combinatie de cuvinte. Rar, cam o data pe an, intalnesc oameni sau situatii cu adevarat interesante, care ma "reseteaza" emotional; vad lucrurile altfel dupa acestea, lucruri care mi se pareau importante coboara in scala mea de valori, altele urca.

Doua cazuri, recent. X, la al treilea transplant renal, barbat la 44 ani, casatorit, copii. Merg sa vorbesc cu el, intru in salon, singurul loc disponibil era ocupat de un iepure mare alb, pe celalalt o dna mai in varsta -maica-sa. X doarme, probabil se simte aiurea, vin cu usualul (Mr. X?) sa-l trezesc. Intreb daca pot sa ma asez pe scaunul ocupat de iepure, maica-sa ia iepurele si-l aseaza cu grija langa X- mi s-a parut ciudat. Vorbesc cu X, un om inteligent acceptandu-si lucid situatia cu un optimism de care eu nu cred ca as fi in stare. La sf imi si spune cu seriozitate: I know I'm not gonna be able to keep this new kidney, but I have to keep it together for my family.
La sfarsit, ma pune naiba sa spun: I like that rabbit, what's its story?- la care maica-sa imi spune, cu lacrimi in ochi: Today it's his birthday (X)! Stiti, uneori treci peste o groaza de pacienti cu situatii nasoale, dar once in a while, cand dai peste unul ca asta, e greu sa te nu simti implicat emotional... Sunt oameni atat de puternici moral incat imi depasesc capacitatea de intelegere.

Alt caz: foster child cu transplant renal, parintii vin cu el pentru ca nu se simte bine - tocmai acum, cand trebuiau sa-l lase in grija altcuiva, pentru ca isi luau cateva saptamani de vacanta in Hawaii. Pustiul este bineinteles in acute rejection, pentru ca respectivii nu tin cont de ce medicamente trebuie sa-i dea/ore etc... Exista in oameni care par responsabili, dar de fapt doar stiu sa se ascunda f bine. Iarasi, capacitatea mea de intelegere este depasita.

Uneori, rar, vad pe holurile spitalului familii plangand in hohote - in special adolescentii, ceilalti membri sunt mai controlati. As vrea sa ma duc sa vorbesc cu ei, dar bineinteles ca din cauza miilor de motive nu o fac; bineinteles ca nu vrei sa fii o epava emotionala implicandu-te in dramele altora, dar pot si folosesc sentimentele pe care le am fata de ei ca drive sa citesc mai mult, sa fiu mai bun. Imi inchipui ca in felul asta nu sunt eu, prin nestiinta, sursa unor astfel de drame; bineinteles ca poti sa convingi aproape pe oricine orice, dar in final toti suntem singuri cu constiinta noastra, toti stim ca puteam sa facem mai mult sau nu.

Promit ca urmatoarele postari vor fi mai vesele.

Arta de a ajuta

Este admirabil sa ajuti, cand stii ce faci. Insa trebuie sa stii sa te opresti din a oferi ajutorul atunci cand acesta nu este in zona cunoscuta.

De unde pana unde postul asta? Let me explain:

Eram ieri prin oras, in ziua mea libera -se adunasera atat de multe chestii administrative marunte, incat am hotarat ca este necesara o zi. Cand, suna telefonul a treia oara cu un numar de peste mari si tari: maica-mea. Incepe o poveste lunga si trista, a unei prietene -"O stii pe X, nu? -hmmm, nuuu?!", care se pare ca are o masa intracraniana identificata recent. "Trebuie sa o ajuti, neaparat, au nevoie de o metoda noua de tratament, e numai la voi, te rog eu mult, e o fata deosebita, are 2 copii." Imi spune numele unei tehnici chirurgicale de care, sincer, nu auzisem in viata mea; respectivii ar dori sa beneficieze de aceasta. Ii spun: "imi pare rau, dar sincer habar nu am de asta, medicina e mare, nu poti stii orice, intreaba de ex un endocrinolog de nu stiu ce tratament ortopedic, o sa-ti spuna ca nu se baga ptr ca nu stie...". "Te rog eu mult, trebuie sa o ajuti, sa-i gasesti un centru care face asta, acolo la voi." Acolo la voi = un continent cu 300 mil de oameni si zeci de mii de clinici, e ca si cum ai spune "In America, prima la dreapta.".

Mai bag eu cateva texte, ca nu este etic sa fac asta, ca de fapt le-as da sperante desarte, ca le-as pierde timpul, ca imi stiu limita si nu doresc sa o depasesc, nici nu am cum in cateva zile/saptamani etc. Nimic! Cade bomba finala " pai trebuie sa le ajuti, ca d-asta esti ce esti si de asta te-am crescut!" Shit, oscilam intre a inchide telefonul, vreo 2 ani de non-communication, vreo replica super-taioasa, si a pierde ceva timp incercand sa gasesc unul care stie mai multe despre problema respectivei. Asta in situatia in care am si asa tone de chestii pe cap.

Am ales o situatie de compromis: "Acum, incerc. Dar daca mai faci promisiuni fara acoperire fara sa ai bunul simt sa ma consulti inainte, te las balta sa te descurci singura cu promisiunile tale". Bineinteles ca nu cred ca au habar ca sunt doar 80 de astfel de aparate pe planeta asta, ca o zi de spitalizare un US/Canada ptr unul fara asigurare costa mii, timp de aspteptare, zeci de forms etc.

Offf.....

Transparenta

Am descoperit ca sunt foarte transparent.

Un prieten mi-a spus recent cu putina tristete, reprosandu-mi ca nu am mai dat nici un semn de viata de vreo luna: "Stii cum esti tu? Daca nu ai ceva nou in jur, iti pierzi interesul imediat...". Damn, he's right! Insa ceea ce ma intriga nu este afirmatia lui -ca macar atata insight am si eu in propria persoana- dar faptul ca este atat de evident. Recunosc ca fac eforturi mari sa sun in mod constant amicii, in incercarea de a intretine relatii; tot asa de cinstit recunosc ca uneori nu raspund la telefoanele lor, cand am chef sa fiu lasat in pace. Dar pana acum am crezut totusi ca ascund mai bine partea asta mai putin fericita a mea.

Mai am un "defect" care se manifesta numai cu amicii romani: atac cam direct problemele. De ex, acum ceva timp am aflat ca unul din frenemies, un tip inteligent dar care nu accepta vecinatatea altora mai de succes, intoxica in mod constant grupul cu mici neadevaruri despre cei care aveau nefericirea de a nu fi prezenti in momentul respectiv. Se crease o stare de iritare generala, difuza in grup. Asa incat i-am invitat pe toti la masa, la un local East Indian. Ma pune naiba, dupa masa, sa atac direct subiectul:
-Dragilor, voi fi deosebit de direct. Au aparut discutii neintemeiate in ultima vreme care au creat o stare ciudata intre noi, si as dori sa dam cartile pe fata. Cine are ceva de spus, sa spuna acum, cand suntem toti de fata.
Liniste totala, toti se jucau cu servetelele. O prietena mai infipta -viitor avocat- a fost singura care a spus ceva in genul "e prima data cand am astfe de discutii intr-un grup de romani". Cand am vazut ca nimeni nu spune nimic, am adaugat si eu "atunci e perfect, suntem toti superprieteni in concluzie", si au rasuflat toti usurati si s-au inseninat. Cred ca a fost utila experienta, un fel de supapa emotionala.

Dangerous Friendship

Eu, in parcare.
 
Elementele situatiei:
-set chei nou;
-dispozitiv antifurt de la masina precedenta (reflex pastrat din romania, nostalgie?!);
-cu o zi inainte: "I have no idea what this key is for."

Ajuns in parcare, blocat volan. Facut cumparaturi. Cumparaturi in portbagaj, urcat pe locul soferului. Pornit motor, surpriza:"cum scot chestia asta de pe volan?". exact ca in Memento, mi-am amintit intr-o secunda un sir de evenimente ce nu avea sens pana atunci: masina, dealer, nu stiu de cheile astea, bine, ok, totusi o sa le iau cu mine.
Fuck, ce fac acum? E ora 9 seara, duminica, pana acasa sunt 10 km.
Decid sa-mi sun vecinul: hey Paul, howsy goin?
-1000% percent, pal!!
-Can I get some 100% then to pick me up, I need to recover some keys from home?
-Sure pal, meal's ready in 30, do you think we have enough time?
-You haven't ask me where I am, man?! -primul red flag!!
-Are you in the city?
-Ya.
-Then we're good.

Ten minutes later...

Hey, you're fast!
-My mom is out of town,that's her car - o masina sport de vreo 350 cai putere.

ei bine, cam de aici a inceput aventura. E prima data cand merg cu Paul, probabil si ultima!
Look at that guy, hmm, Nissan 350z, let's see if he;s gonna react to this! This=apasata pedala la fund, in conditii de drum cu ceva gheata inca -"doncha worry about one thing, this has traction control!" In cateva secunde, mergeam cu 110km/h printr-un ravine cu serpentine... "hey Paul, I doubt Melanie'd like a speeding ticket!" incerc, mai cu juma de gura! "It's ok pal, we got some tax refunds!"

Am ajuns acasa cu o senzatie de roller-coaster, fericit ca inca sunt in one piece. La intoarcere am luat un taxi.

Conversatie

-Transfer complete.
-Dial!
-By name or by number?
-By name.
-Name please.
-Zolly.
-Zolly 1 or Zolly home?
-Zolly 1.
-work phone or mobile?
oftand-Mobile!
If you'd like to initialize call, please say Yes.
YES!
 Are you sure? If you'd like to go back or cancel, say Back or Cancel.
But I really want to call Zolly.
Did not understand. Listening.
Zolly 1.
Define Zolly 1.
Human.
You can call another machine, "human" not compatible with this action.
I meant Zolly's phone.
Zolly's phone is a different entity. Say yes if you'd like me, your phone, to contact Zolly 1's phone.
Yes.
Zolly's phone is not ready to allert Zolly right now. Please try again later.
If you don't convince Z's phone to answer, I'll plug your cord! I'll only say it one more time: Dial Zolly 1 or else!!
Call initiated!