Mergeam acum cateva ore pe un coridor si m-am intalnit cu X, manager din spital. X este o femeie f activa si inteligenta, la vreo 40-45 ani, cu o functie importanta pe care si-o indeplineste exemplar si pe care o apreciez f mult.
Acum un an, vorbind cu ea printre picaturi, imi spunea cum o sa o viziteze fratele dintr-o tara din Asia de SE. Azi, o intreb de complezenta daca o sa-i intoarca vizita, apoi, din curiozitate, o intreb cu ce se ocupa frate-sau. A zambit, mi-a zis ca lucreaza pentru o banca importanta, ca are o pozitie importanta si castiga sume "obscene" din ceea ce face -cuvantele ei. Apoi s-a apropiat conspirativ, si mi-a spus mai mult soptit, luandu-ma de brat: "dar sa stii ca lucreaza for people who have no soul"; si a oftat.
M-am gandit ca exagereaza importanta fratelui, situatia in sine. Apoi am cautat pe google... Mda, respectivul este cu adevarat top in ceea ce face (nu ma refer la "o celebritate in cartier/spital etc", ci la unul cu adevarat important conducand o firma cu multe milioane clienti a carui influenta in mediul de afaceri se intinde peste un continent). Este surprinzator insight-ul pe care il poate avea cineva apropiat de un astfel de personaj, spunandu-ti direct si fara politics cum stau lucrurile de fapt...
Ps. HF, un alt personaj mult mai putin important dar influent local si surprinzator de direct ca abordare - in general cei ce se apropie de varf se poarta si vb mai opac, mai politic atunci cand explica lucruri de dragul teoriei. Ei bine, FH ne spunea -eram un grup mai larg- ca lumea afacerilor (mda, si medicina e o afacere) este neinteleasa de public pentru simplul motiv ca imaginea publica nu reflecta realitatea de la nivel decizional. Pentru a intelege aceasta lume, aruncati cartile si cautati un mentor. Invatati de la acesta si faceti tot ce puteti pentru a avea acces la networkul sau de contacte. Apoi, construiti-va o reputatie de results-oriented (sper ca aveti acum destula experienta pentru a renunta la naivitatile de genul - "trebuie sa ma aprecieze pentru ca am un IQ 145/ sunt cinstit/am intotdeauna idei superinteligente"). Apoi, get some love-money (familie, prieteni) si lansati-va pe cont propriu. Aveti 2, poate 3 shoots la succes. Where's the soul in this? nowhere, it's just cold judgement, no feelings.
Friday, April 30, 2010
Monday, April 26, 2010
Destine
Trebuie sa marturisesc ca am pierdut (sau castigat :) ) ultimele 3 ore intr-un mod cu totul neobisnuit. Am patruns intr-o lume a secolului XIX in care nu aveam ce cauta, mergand pe informatii subrede ca pe o punte de lemn roasa de timp, descoperita dupa mai mult de 150 ani.
Ma uitam pe forumul simpaticei Lady Io, recent intoarsa -banuiesc- dintr-o calatorie in Bucovina. In drumul sau, L.Io a fotografiat si frescele unor biserici, pastrand urmele scrisului unor "vandali" de prin secolul XIX - un fel de grafitti al anilor 1800s. Pana aici nimic deosebit, veti spune.
Asta a fost si prima mea reactie, idioti sunt pretutindeni si probabil existau si in anii 1800. M-a frapat insa evidenta atentie cu care unele- nu multe-dintre aceste semnaturi erau realizate. Am hotarat spontan -trebuia sa plec acasa, dupa o noapte cam agitata- sa caut unele dintre numele din scrijelituri, corelat cu anii de sub aceste nume.
In continuare, atasez "descoperirile facute de subsemnatul, copiate de pe blogul distinsei L.Io:
ViVa el Penguin! spunea...
Se pare ca mai multi membri ai familiei Klauser aveau hobbiul scrijelitului. nu prea vad nume romanesti pe acolo. nu pot sa nu ma remarc un lucru: unele din "semnaturile" astea sunt destul de elaborate, cer ceva timp. Oare calugarii acelor vremuri erau atat de pasivi? poate nu era indicat sa atragi atentia vreunui cetatean al imperiului...
27 aprilie 2010, 00:15
ViVa el Penguin! spunea...
new info:
-Ludwig Klauser - born 1823 in Yugoslavia, imperiul A-U. A avut un fiu numit tot Ludwig, n.1843 d. la 25 ani, in 1868. In 1869, casatorit din nou, LKlauser (n.1823) are un fiu (Adam Klauser) -nu acelasi Adam cu cel de mai jos.
Probabili A. Klauser:
-A. Klauser (Anna?) - nasa la un botez in 1854, in orasul Siret. putin probabil.
!! -A. Klauser (Adam) - nascut in 1875 (anul mentionat pe scrijelitura). Fiu al unui alt Adam Klauser, n. 1847 d.1902, probabil fericitul tata care a dorit imortalizat anul nasterii fiului (inainte mai avusese in 1873 un fiu tot numit Adam Klauser, decedat pana la varsta de 1 an).
I love these history puzzles! :)
27 aprilie 2010, 02:14
ViVa el Penguin! spunea...
A. Klauser -ii sunt tot din Serbia, pe atunci in imp A-U.
Oare ar fi posibil ca scrijeliturile astea sa nu fie de fapt -cel putin unele- un gest antisocial, ci din contra, autorul sa aiba intentia de a proteja pe cei "scrijeliti" intr-un loc sacru? remember, traim intr-o epoca in care mortalitea infantila era super high. Poate asta ar explica si atentia evidenta cu care sunt facute unele inscrisuri. hmmm, interesant...
27 aprilie 2010, 02:19
ViVa el Penguin! spunea...
Un nene f revoltat de inscrisuri le-a inventariat aici.
Un alt inscris care apare pe biserica, "Max Klar(a) 1878", este o Max Klara n. 1839 si decedata in 1878 de Stickfluß (un termen vechi, tuse sufocanta)intr-un orasel din Moravia, actuala Cehie; cam asta vedea Klara cand se uita pe fereastra.
Cel mai probabil cel care a scris este sotul indurerat, Adalbert Miksch (s-a recasatorit probabil rapid, avand un al 4-lea copil in 1879).
Lucrurile nu sunt chiar asa de simple. Aici ma opresc cu povestile despre inscriptiile de pe biserica. :) As putea sa mentionez si o Olga Steiner, profesoara intr-un internat de fete din Viena, casatorita cu dragostea vietii ei, un evreu convertit protestant (motive legate de cariera).
Pana la urma, zidul acela ascunde mai mult decat niste detestabile gesturi de vandalism. Da, pacat de fresce, da, eu nu as face asta (desi risc sa nu-si mai aminteasca nimeni de Pen in 2170), dar nu stiu, in adancul meu ii inteleg indaratnicia unui Adam Klauser care ar face orice -chiar ilogic si acultural- pentru ca fiul sau -al doilea Adam jr- sa traiasca, intr-o lume in care copiii mor pe capete. Ii inteleg si durerea unui sot si tata de prin Moravia Sudica, a carui sotie, Klara, s-a stins la 39 ani, lasand in urma 1 copil din cei 3 (interesant ca s-au casatorit in 1860, la 2 luni dupa nasterea primului copil - nu stiu cat de bine privit era lucrul asta de catre societate, atunci).
Istoria nu este seaca, e fluviu de destine ale unor oameni ca si noi, cu iubiri si tristeti si bucurii in fata carora, uneori, frescele isi pierd importanta.
Ma uitam pe forumul simpaticei Lady Io, recent intoarsa -banuiesc- dintr-o calatorie in Bucovina. In drumul sau, L.Io a fotografiat si frescele unor biserici, pastrand urmele scrisului unor "vandali" de prin secolul XIX - un fel de grafitti al anilor 1800s. Pana aici nimic deosebit, veti spune.
Asta a fost si prima mea reactie, idioti sunt pretutindeni si probabil existau si in anii 1800. M-a frapat insa evidenta atentie cu care unele- nu multe-dintre aceste semnaturi erau realizate. Am hotarat spontan -trebuia sa plec acasa, dupa o noapte cam agitata- sa caut unele dintre numele din scrijelituri, corelat cu anii de sub aceste nume.
In continuare, atasez "descoperirile facute de subsemnatul, copiate de pe blogul distinsei L.Io:
ViVa el Penguin! spunea...
Se pare ca mai multi membri ai familiei Klauser aveau hobbiul scrijelitului. nu prea vad nume romanesti pe acolo. nu pot sa nu ma remarc un lucru: unele din "semnaturile" astea sunt destul de elaborate, cer ceva timp. Oare calugarii acelor vremuri erau atat de pasivi? poate nu era indicat sa atragi atentia vreunui cetatean al imperiului...
27 aprilie 2010, 00:15
ViVa el Penguin! spunea...
new info:
-Ludwig Klauser - born 1823 in Yugoslavia, imperiul A-U. A avut un fiu numit tot Ludwig, n.1843 d. la 25 ani, in 1868. In 1869, casatorit din nou, LKlauser (n.1823) are un fiu (Adam Klauser) -nu acelasi Adam cu cel de mai jos.
Probabili A. Klauser:
-A. Klauser (Anna?) - nasa la un botez in 1854, in orasul Siret. putin probabil.
!! -A. Klauser (Adam) - nascut in 1875 (anul mentionat pe scrijelitura). Fiu al unui alt Adam Klauser, n. 1847 d.1902, probabil fericitul tata care a dorit imortalizat anul nasterii fiului (inainte mai avusese in 1873 un fiu tot numit Adam Klauser, decedat pana la varsta de 1 an).
I love these history puzzles! :)
27 aprilie 2010, 02:14
ViVa el Penguin! spunea...
A. Klauser -ii sunt tot din Serbia, pe atunci in imp A-U.
Oare ar fi posibil ca scrijeliturile astea sa nu fie de fapt -cel putin unele- un gest antisocial, ci din contra, autorul sa aiba intentia de a proteja pe cei "scrijeliti" intr-un loc sacru? remember, traim intr-o epoca in care mortalitea infantila era super high. Poate asta ar explica si atentia evidenta cu care sunt facute unele inscrisuri. hmmm, interesant...
27 aprilie 2010, 02:19
ViVa el Penguin! spunea...
Un nene f revoltat de inscrisuri le-a inventariat aici.
Un alt inscris care apare pe biserica, "Max Klar(a) 1878", este o Max Klara n. 1839 si decedata in 1878 de Stickfluß (un termen vechi, tuse sufocanta)intr-un orasel din Moravia, actuala Cehie; cam asta vedea Klara cand se uita pe fereastra.
Lucrurile nu sunt chiar asa de simple. Aici ma opresc cu povestile despre inscriptiile de pe biserica. :) As putea sa mentionez si o Olga Steiner, profesoara intr-un internat de fete din Viena, casatorita cu dragostea vietii ei, un evreu convertit protestant (motive legate de cariera).
Pana la urma, zidul acela ascunde mai mult decat niste detestabile gesturi de vandalism. Da, pacat de fresce, da, eu nu as face asta (desi risc sa nu-si mai aminteasca nimeni de Pen in 2170), dar nu stiu, in adancul meu ii inteleg indaratnicia unui Adam Klauser care ar face orice -chiar ilogic si acultural- pentru ca fiul sau -al doilea Adam jr- sa traiasca, intr-o lume in care copiii mor pe capete. Ii inteleg si durerea unui sot si tata de prin Moravia Sudica, a carui sotie, Klara, s-a stins la 39 ani, lasand in urma 1 copil din cei 3 (interesant ca s-au casatorit in 1860, la 2 luni dupa nasterea primului copil - nu stiu cat de bine privit era lucrul asta de catre societate, atunci).
Istoria nu este seaca, e fluviu de destine ale unor oameni ca si noi, cu iubiri si tristeti si bucurii in fata carora, uneori, frescele isi pierd importanta.
Criticism
Un ultim post inainte de a intra intr-o perioada extrem de ocupata...este de fapt o marturisire. Da, dragi tovarasi, sunt o persoana insuportabil de critica. Analizez si critic tot ce e in jur, norocul este ca totusi respect -cat de cat- anumite norme de comportament social si nu spun in general tot ce gandesc. Dar in mintea mea - you don't wanna go there- e un intreg sistem de reguli -sper ca nu bizare :) - dupa care tai si spanzur tot ce misca.
Incepe simplu: sunt anumite aspecte pe care stiu ca le cunosc mai bine, uneori vad lucrurile mai clar si mai direct decat altii din jur. Ceilalti au uneori alte maniere de a rezolva situatii, mergand pe un drum care mie mi se pare ilogic, ineficient. Si aici incepe problema, pentru ca, cel putin in trecut, din 2 fraze daramam un intreg sistem lasandu-i pe ceilalti in aer, frustrati probabil fie ptr ca eu nu inteleg de ce ei vor sa faca lucrurile asa, fie ptr ca nu e pentru nimeni placut sa i se spuna verde in fata ca ideile lui sunt low-level.
Dupa cum ne invata in prezent gps-ul, drumul cel mai scurt nu este si cel mai rapid. Asa incat am hotarat sa scap, pe cat se poate si daca nu sunt direct afectat, de criticism.
Reguli noi:
1. daca solutia propusa de X nu intarzie flagrant finalitatea sau nu se abate de la destinatie, sa incep prin a lauda solutia, propunand alternativa mea (daca o cred mai eficienta) diplomatic;
2. sa nu generalizez - the worst mistake ever! O persoana poate fi ineficienta intr-o directie, dar ok in altele;
3. chiar daca solutia este flagrant pe langa, atat timp cat problema este minora, sa nu ma implic;
4. daca chiar e absoluta nevoie sa critic, targetul sa fie modul de actiune si nu persoana care actioneaza ("tu esti ok, dar solutia propusa de tine este varza" :) );
5. sa am rabdare sa ascult argumente pana la capat, chiar daca nu sunt de acord cu partea de inceput;
6. sa admit ca nu este eficient a controla totul, ca nu are rost sa ma enervez daca o persoana nu este eficienta, este responsabilitatea ei (inca sunt in dubiu cu regula asta, n-am acceptat-o pe deplin).
7. chiar daca am dreptate, sa admit openly ca de fapt imi face mai putina placere sa trag in plin in idei decat sa creez un sentiment pozitiv in interlocutor.
Cam astea ar fi regulile, voi vedea daca va fi nevoie sa aduc amendments.
Urati-mi succes, chiar am nevoie! :)
ps. nu, n-am uitat de episodul 5 cu chinezii, o sa-l compun dupa perioada asta care se anunta de-a dreptul nebuna ca schedule. :)
Incepe simplu: sunt anumite aspecte pe care stiu ca le cunosc mai bine, uneori vad lucrurile mai clar si mai direct decat altii din jur. Ceilalti au uneori alte maniere de a rezolva situatii, mergand pe un drum care mie mi se pare ilogic, ineficient. Si aici incepe problema, pentru ca, cel putin in trecut, din 2 fraze daramam un intreg sistem lasandu-i pe ceilalti in aer, frustrati probabil fie ptr ca eu nu inteleg de ce ei vor sa faca lucrurile asa, fie ptr ca nu e pentru nimeni placut sa i se spuna verde in fata ca ideile lui sunt low-level.
Dupa cum ne invata in prezent gps-ul, drumul cel mai scurt nu este si cel mai rapid. Asa incat am hotarat sa scap, pe cat se poate si daca nu sunt direct afectat, de criticism.
Reguli noi:
1. daca solutia propusa de X nu intarzie flagrant finalitatea sau nu se abate de la destinatie, sa incep prin a lauda solutia, propunand alternativa mea (daca o cred mai eficienta) diplomatic;
2. sa nu generalizez - the worst mistake ever! O persoana poate fi ineficienta intr-o directie, dar ok in altele;
3. chiar daca solutia este flagrant pe langa, atat timp cat problema este minora, sa nu ma implic;
4. daca chiar e absoluta nevoie sa critic, targetul sa fie modul de actiune si nu persoana care actioneaza ("tu esti ok, dar solutia propusa de tine este varza" :) );
5. sa am rabdare sa ascult argumente pana la capat, chiar daca nu sunt de acord cu partea de inceput;
6. sa admit ca nu este eficient a controla totul, ca nu are rost sa ma enervez daca o persoana nu este eficienta, este responsabilitatea ei (inca sunt in dubiu cu regula asta, n-am acceptat-o pe deplin).
7. chiar daca am dreptate, sa admit openly ca de fapt imi face mai putina placere sa trag in plin in idei decat sa creez un sentiment pozitiv in interlocutor.
Cam astea ar fi regulile, voi vedea daca va fi nevoie sa aduc amendments.
Urati-mi succes, chiar am nevoie! :)
ps. nu, n-am uitat de episodul 5 cu chinezii, o sa-l compun dupa perioada asta care se anunta de-a dreptul nebuna ca schedule. :)
Wednesday, April 21, 2010
Imi dau seama ca intrebarea mea o sa sune stupid, iar eu o sa par un fel de retardat/alien aterizat acum un sfert de ora pe planeta Pamant. Poate pana la sfarsitul acestui post veti vedea altfel lucrurile, poate ma veti ajuta sa inteleg mai multe despre subiect, sau poate o sa va stricati firava parere -sper pozitiva- despre mine definitiv :) .
Care este semnificatia banilor? Nu reprezentarile lor variate, ci efectiv, ce inseamna banii?
Dar haideti sa ne intoarcem un pic in istorie, pentru a intelege mai bine intrebarea mea. As putea considera -simplificand de dragul claritatii- 3 mari etape in istoria banilor. In prima faza au aparut sub diverse forme (scoici ciudate/rare si alte items portabile) usurand schimburile intre diversi comercianti preistorici. In a doua etapa, incheiata in secolul trecut, banii au capatat pe langa valoare semnificativa (rar/ciudat/greu de fabricat) si valoare intrinseca (aur/argint- experiment financiar esuat, ineficient). In ultima etapa, valoarea intrinseca a disparut iar, cercul se inchide si banii recapata valoarea semnificativa (incearca sa cumperi intr-un bazar din Africa o sticla de apa cu bancnote din Ecuador). De ce? Pentru simplul fapt ca semnificatiile sunt abstracte, deci manipulabile psihologic.
Intotdeauna m-am intrebat ce (sau cine, ambele approaches sunt corecte) defineste valoarea banilor. Exp: Mergi la chiosc sa-ti iei o shaorma si dai 10 lei. De ce nu 12, de ce nu 4?
Argumente care imi vin in minte:
Banii au o tripla valoare. Una cand suntem platiti. Una cand cumparam logic lucruri. Una cand cumparam ilogic lucruri. In fapt, daca vei privi atent, balansul tinde spre ilogic. De ce? Simplu, tine de concentrarea diferita de eforturi intre cele 2 tabere, vanzatori si clienti. Primii incearca focused sa ne convinga pe toate canalele de comunicatie posibile ca "avem nevoie, e trendy, iti vei imbunatati imaginea publica/prestigiul" folosind argumente exclusiv ilogice, tintite spre partea noastra emotionala (mandrie/sex/dorinta de comfort). Clientii, cealalta tabara, sunt complet dezorganizati si nu au timp fizic sa decida logic, comparand optiunile - si aici pot fi limitati de ce li se ofera. Mai mult decat atat, clientii lucreaza la randul lor pentru niste vanzatori, deci fac parte din cei platiti cu o parte din ceea ce, la a 3-a mana, de fapt cumpara (a 3-a mana pentru ca memoria sociala e f scurta, putini se intreaba de ce cumpara cu un pret cand ei contribuie la fabricarea cu pret mult mai mic). O intreaga industrie de marketing are exact scopul de a insufla urmatoarea perceptie: "muncesti mult deci meriti, merita atat de mult incat ti se face un favor ca il iei la pretul asta, acum, si altii (daca sunt si good-looking) cumpara si devin asaaaa de fericiti" + argument care chiar e zero - "altii vand cu acelasi pret dar produsele lor sunt mai proaste". Este ca un zid masiv si etans cu entropie minima venind spre un client izolat, dezorientat, care abia are timp sa stea 3-4 ore pe zi cu familia/la gym/alte nevoi stringente.
Ne intoarcem la valoarea banilor, si ajungem la cata pondere imensa are in stabilirea ei credinta cumparatorilor ca "merita" sa plateasca x ptr y. Acel "merita", privind atent, este rezultanta unor eforturi concentrate spre a influenta modul de a privi lumea al cumparatorului, distorsionat sub presiunea mediatica uriasa. Ajungem sa fim convinsi ca este normal sa platim x, cand nu este. Ala care produce x, in Asia sau Africa sau AmSud, e la randul lui ok cu a fi platit x/3 producand acel item. Iar cei care ne conving pe toti ca asa trebuie sa vedem lumea, primesc fara a produce nimic x-x/3.
Oare de ce trebuie sa vedem lumea de dupa ochelarii impusi de ei?
Intotdeauna m-am intrebat ce (sau cine, ambele approaches sunt corecte) defineste valoarea banilor. Exp: Mergi la chiosc sa-ti iei o shaorma si dai 10 lei. De ce nu 12, de ce nu 4?
Argumente care imi vin in minte:
- orice trebuie sa aiba un pret (=black box), asa incat daca n-ar fi fost 10, tot ar fi fost ceva, un alt numar. Argumentul asta e interesant, dar transfera problema asupra oricarui alt numar folosit ca pret. (la fel de fain ca o carte de Daniken, ok, viata pe pamant e probabil de origine extraterestra, dar aia cum au fost creati?)
- 10 lei=8lei(ingredients) + 2 lei (profit). De ce 2 lei, de ce 8, si ne intoarcem la inceput.
- Pretul este 10 lei ptr ca , statistic vorbind, pretul asta asigura maxim de profit pentru shaormar. Adica #clienti dispusi sa plateasca 10lei/shaorma X profitul/shaorma = max (peak on that graph).
Banii au o tripla valoare. Una cand suntem platiti. Una cand cumparam logic lucruri. Una cand cumparam ilogic lucruri. In fapt, daca vei privi atent, balansul tinde spre ilogic. De ce? Simplu, tine de concentrarea diferita de eforturi intre cele 2 tabere, vanzatori si clienti. Primii incearca focused sa ne convinga pe toate canalele de comunicatie posibile ca "avem nevoie, e trendy, iti vei imbunatati imaginea publica/prestigiul" folosind argumente exclusiv ilogice, tintite spre partea noastra emotionala (mandrie/sex/dorinta de comfort). Clientii, cealalta tabara, sunt complet dezorganizati si nu au timp fizic sa decida logic, comparand optiunile - si aici pot fi limitati de ce li se ofera. Mai mult decat atat, clientii lucreaza la randul lor pentru niste vanzatori, deci fac parte din cei platiti cu o parte din ceea ce, la a 3-a mana, de fapt cumpara (a 3-a mana pentru ca memoria sociala e f scurta, putini se intreaba de ce cumpara cu un pret cand ei contribuie la fabricarea cu pret mult mai mic). O intreaga industrie de marketing are exact scopul de a insufla urmatoarea perceptie: "muncesti mult deci meriti, merita atat de mult incat ti se face un favor ca il iei la pretul asta, acum, si altii (daca sunt si good-looking) cumpara si devin asaaaa de fericiti" + argument care chiar e zero - "altii vand cu acelasi pret dar produsele lor sunt mai proaste". Este ca un zid masiv si etans cu entropie minima venind spre un client izolat, dezorientat, care abia are timp sa stea 3-4 ore pe zi cu familia/la gym/alte nevoi stringente.
Ne intoarcem la valoarea banilor, si ajungem la cata pondere imensa are in stabilirea ei credinta cumparatorilor ca "merita" sa plateasca x ptr y. Acel "merita", privind atent, este rezultanta unor eforturi concentrate spre a influenta modul de a privi lumea al cumparatorului, distorsionat sub presiunea mediatica uriasa. Ajungem sa fim convinsi ca este normal sa platim x, cand nu este. Ala care produce x, in Asia sau Africa sau AmSud, e la randul lui ok cu a fi platit x/3 producand acel item. Iar cei care ne conving pe toti ca asa trebuie sa vedem lumea, primesc fara a produce nimic x-x/3.
Oare de ce trebuie sa vedem lumea de dupa ochelarii impusi de ei?
Thursday, April 15, 2010
Cand sunt prin meetings, uneori ma plictisesc si parasesc firul discutiei. Preiau o idee, un gand, si ma catar pe el pana unde pot sa urc mental, si uneori inteleg lucruri despre mine pe care pana atunci le-am luat ca atare.
De exemplu zilele acestea am fost la un seminar despre cum sa conduci eficient un colectiv. Am parasit mental discutia devreme, in timpul unor exemple care nu-mi spuneau nimic, prea banale sau prea "politice", nu mai imi amintesc. M-am desprins gandindu-ma la un articolas pe care il citisem cu ani in urma, in care era elogiata eficienta modelului tiranic de conducere fata de modelul "colegial" care imi surade mult mai mult. Si incercand sa gasesc argumente care sa-mi apere alegerea, m-am intrebat daca corectitudinea in maniera de conducere este un principiu care asigura eficienta leadershipului de durata (si la care se ajunge cumva fortat, ca atunci cand mergi pe drumul unic al succesului intelectual si, vrei sau nu, treci prin checkpoints independente de tine dar integrale evolutiei).
Ok, mergand pe drumul asta am ajuns la o concluzie surprinzatoare pentru mine: sunt "colegial" pentru ca este eficient, nu pentru ca as fi un monument de bunatate. Pur si simplu gandesc pragmatic. Orice om bun este o resursa in care investesti training, bani, timp (=2Xbani, cat platesti pentru el si cat platesti pe cel care il antreneaza), timp in care nu trebuie sa antrenezi inlocuitorul lui.
Reducere la absurd: conducere tiranica, unfair. Angajatul este stresat, nu lucreaza la potential maxim, nu este co-interesat in succesul leaderului, pe care de altfel va incepe sa-l urasca de la un pct incolo (poate si saboteze, cel putin pasiv-agresiv). Devine o piedica, ineficient, sursa de "contaminare" pentru ceilalti angajati, devine mai productiv sa cheltuiesti bani si sa-l dai afara decat sa continui un conflict silent neproductiv. Alti bani sa angajezi/train un inlocuitor, grupul pierde momentum. Pierzi pe toate planurile.
Conducere "colegiala" (nu slaba), ferma, fair. Efectiv, iti protejezi "investitia", care, mai mult decat atat, continua sa contribuie activ si interesat la succesul tau. Vrea sa plece in alta parte, intr-un job mai bun? Ar fi stupid sa nu ii dai drumul, zambind in fata si scriind o scrisoare proasta de recomandare. In fond daca e valoros si vrea sa plece tot va pleca, daca nu e valoros nu e eficient sa il tii tu in the first place. Lumea e un loc destul de mic, desi nu pare, asa incat consider mult mai inspirat sa-l sprijini cat poti de mult, pentru ca astfel iti cresti/raspandesti influenta, e multumit, iar in viitor poate il vei folosi cu succes in moduri pe care acum nu le intuiesti (keeping an open mind, always). De ce nu l-ai recruta dupa cativa ani, timp in care altii au platit pentru a-l face mai productiv/trained? In fond, putini stiu sa se poarte cu angajatii, si nu as avea absolut nici un scrupul sa fur un angajat de la astfel de oameni.
Cele de mai sus sunt enunturi mai mult teoretice, efectiv stilul de conducere este acceptat de foruri superioare (universitati/spitale/companii) daca trece peste un prag de eficienta. Este inacceptabil de scump pentru astfel de institutii sa piarda o relativa eficienta data de un management invechit, tiranic, pentru a restructura din temelii stilul de conducere. In plus, o serie de managers sunt absolut penibili ca si conducatori, dar pot fi straluciti individual in alte directii. Sper ca, in timp, "selectia naturala" a eficientei sporite va elimina fosilele din conducere, cel putin in tarile vestice (nici o sansa de generalizare a acestui trend in est in viitorul apropiat, imi pare rau).
Cum sunt sefii vostri? -puteti posta anonim, chiar e recomandat :)
De exemplu zilele acestea am fost la un seminar despre cum sa conduci eficient un colectiv. Am parasit mental discutia devreme, in timpul unor exemple care nu-mi spuneau nimic, prea banale sau prea "politice", nu mai imi amintesc. M-am desprins gandindu-ma la un articolas pe care il citisem cu ani in urma, in care era elogiata eficienta modelului tiranic de conducere fata de modelul "colegial" care imi surade mult mai mult. Si incercand sa gasesc argumente care sa-mi apere alegerea, m-am intrebat daca corectitudinea in maniera de conducere este un principiu care asigura eficienta leadershipului de durata (si la care se ajunge cumva fortat, ca atunci cand mergi pe drumul unic al succesului intelectual si, vrei sau nu, treci prin checkpoints independente de tine dar integrale evolutiei).
Ok, mergand pe drumul asta am ajuns la o concluzie surprinzatoare pentru mine: sunt "colegial" pentru ca este eficient, nu pentru ca as fi un monument de bunatate. Pur si simplu gandesc pragmatic. Orice om bun este o resursa in care investesti training, bani, timp (=2Xbani, cat platesti pentru el si cat platesti pe cel care il antreneaza), timp in care nu trebuie sa antrenezi inlocuitorul lui.
Reducere la absurd: conducere tiranica, unfair. Angajatul este stresat, nu lucreaza la potential maxim, nu este co-interesat in succesul leaderului, pe care de altfel va incepe sa-l urasca de la un pct incolo (poate si saboteze, cel putin pasiv-agresiv). Devine o piedica, ineficient, sursa de "contaminare" pentru ceilalti angajati, devine mai productiv sa cheltuiesti bani si sa-l dai afara decat sa continui un conflict silent neproductiv. Alti bani sa angajezi/train un inlocuitor, grupul pierde momentum. Pierzi pe toate planurile.
Conducere "colegiala" (nu slaba), ferma, fair. Efectiv, iti protejezi "investitia", care, mai mult decat atat, continua sa contribuie activ si interesat la succesul tau. Vrea sa plece in alta parte, intr-un job mai bun? Ar fi stupid sa nu ii dai drumul, zambind in fata si scriind o scrisoare proasta de recomandare. In fond daca e valoros si vrea sa plece tot va pleca, daca nu e valoros nu e eficient sa il tii tu in the first place. Lumea e un loc destul de mic, desi nu pare, asa incat consider mult mai inspirat sa-l sprijini cat poti de mult, pentru ca astfel iti cresti/raspandesti influenta, e multumit, iar in viitor poate il vei folosi cu succes in moduri pe care acum nu le intuiesti (keeping an open mind, always). De ce nu l-ai recruta dupa cativa ani, timp in care altii au platit pentru a-l face mai productiv/trained? In fond, putini stiu sa se poarte cu angajatii, si nu as avea absolut nici un scrupul sa fur un angajat de la astfel de oameni.
Cele de mai sus sunt enunturi mai mult teoretice, efectiv stilul de conducere este acceptat de foruri superioare (universitati/spitale/companii) daca trece peste un prag de eficienta. Este inacceptabil de scump pentru astfel de institutii sa piarda o relativa eficienta data de un management invechit, tiranic, pentru a restructura din temelii stilul de conducere. In plus, o serie de managers sunt absolut penibili ca si conducatori, dar pot fi straluciti individual in alte directii. Sper ca, in timp, "selectia naturala" a eficientei sporite va elimina fosilele din conducere, cel putin in tarile vestice (nici o sansa de generalizare a acestui trend in est in viitorul apropiat, imi pare rau).
Cum sunt sefii vostri? -puteti posta anonim, chiar e recomandat :)
Povestea maimutelor
Poate ati mai auzit-o, e mai mult filozofica, dar merita spusa (e scurta).
Un grup de maimute a fost pus intr-o pivnita. Din pivnita nu se putea iesi decat pe un chepeng din tavan, prin care cobora o funie pana jos. De fiecare data cand o maimuta incerca sa iasa, toate erau stropite cu apa rece cand respectiva ajungea la chepeng, iar "viteaza" era impinsa inapoi in pivnita. Dupa un timp, maimutele nu au mai urcat, in consecinta nu au mai fost stropite. Mai mult decat atat, cand una incerca, rar, sa urce, celelalte o trageau repede inapoi si o muscau, pana sa ajunga prea sus.
In faza 2-a, cate o maimuta pe saptamana era scoasa din pivnita si inlocuita cu una "noua"; aceasta incerca sa se urce pe funie, dar era rapid pusa la punct de celelalte si invata rapid sa se poarte la fel. Procesul a continuat pana cand toate maimutele au fost inlocuite cu noi locatare ale pivnitei.
Partea interesanta este urmatoarea: whenever una incerca sa urce, era trasa inapoi si batuta de celelalte, desi nici una dintre maimutele prezente acum in pivnita nu fusese stropita vreodata cu apa.
Cati dintre noi ne comportam la fel in societate, respectand reguli despre originea/valoarea carora nu ne punem intrebari?
Un grup de maimute a fost pus intr-o pivnita. Din pivnita nu se putea iesi decat pe un chepeng din tavan, prin care cobora o funie pana jos. De fiecare data cand o maimuta incerca sa iasa, toate erau stropite cu apa rece cand respectiva ajungea la chepeng, iar "viteaza" era impinsa inapoi in pivnita. Dupa un timp, maimutele nu au mai urcat, in consecinta nu au mai fost stropite. Mai mult decat atat, cand una incerca, rar, sa urce, celelalte o trageau repede inapoi si o muscau, pana sa ajunga prea sus.
In faza 2-a, cate o maimuta pe saptamana era scoasa din pivnita si inlocuita cu una "noua"; aceasta incerca sa se urce pe funie, dar era rapid pusa la punct de celelalte si invata rapid sa se poarte la fel. Procesul a continuat pana cand toate maimutele au fost inlocuite cu noi locatare ale pivnitei.
Partea interesanta este urmatoarea: whenever una incerca sa urce, era trasa inapoi si batuta de celelalte, desi nici una dintre maimutele prezente acum in pivnita nu fusese stropita vreodata cu apa.
Cati dintre noi ne comportam la fel in societate, respectand reguli despre originea/valoarea carora nu ne punem intrebari?
Wednesday, April 14, 2010
Eu si...copiii
De cand sunt adult -conventie la care nu prea ader, dar in fine- am observat ca nu ma inteleg in general cu copiii. Altora.
Sa explic mai pe larg. Situatie: eu, in case/restaurante/petreceri diverse; pe usa intra piticii - eu in fata. Stiu, conventia sociala este sa ii iau de obrajori, macar sa schitez un gest cu semnificatia "vai ce dragut este"/"
dar ce mare s-a facut"/"incredibil ce copil destept aveti". Ei bine, ma blochez, nu ii bag in seama, pur si simplu, de parca respectivii copii ar fi facuti dintr-un material cu indice de refractie = cu al aerului (invizibili, mai pe romaneste). Ciudat e ca reusesc sa "perform" conventii sociale echivalente cu parintii lor, dar cu astia mici nu merge, de parca mi-ar fi frica sa nu imi "miroasa" dezinteresul real temporar. To wrap it up, ma simt ca un veritabil autist, cu atat mai mult cu cat am in jur adulti (barbati) care cad imediat in 4 labe si se maimutaresc appropriate cu micutii.
Bineinteles ca la orice regula exista exceptii; la mine sunt 2. O exceptie este copilul unor prieteni apropiati, Nicholas. Are 8 ani, si e curios si stilat (e clar acum de ce ne intelegem :) ). Cu Nicholas lipesc GPS-up de geam si urmarim satelitii, punem mana pe globul cu fulgere si explicam ce e cu ele -apoi facem o pauza pentru ca ma loveste cu "auzi, n-ai si tu niste ciocolata prin casa?". Dupa care de obicei spune ca merge la baie -"dar nu jos, e prea multa lume"- iar dupa 10 minute il gasesc in fata laptopului din birou, butonand de zor pe net :)).
A doua exceptie si cea mai imp e D.A. Are 5 luni si fiecare zi aduce o schimbare, cu ea sunt cat de deschis voi fi vreodata cu cineva. Acum intinde gatul curioasa sa vada tot ce e in jur, si o duc prin casa sa experimentam diverse lucruri, sa atingem coperti lucioase sau mate, mese, scaune, i-am aratat chiar si ce e in frigider :)) . Cantam si radem de ne prapadim de diferite motive, pornind de la zgomote exotice la maimuta rosie care se tot catara intr-un arbore genealogic (ii explic ca maimuta e ea :) ). Ii vorbesc/povestesc cate in luna si-n stele si nu ma plictisesc deloc (in general stau prost cu rabdarea), luam pauze dese si batem din palme/barfim ce s-a mai intamplat pe strada :) si aruncam cu ursuletii in toate partile. As sta cu ea acasa toata ziua, if possible.
Sa explic mai pe larg. Situatie: eu, in case/restaurante/petreceri diverse; pe usa intra piticii - eu in fata. Stiu, conventia sociala este sa ii iau de obrajori, macar sa schitez un gest cu semnificatia "vai ce dragut este"/"
dar ce mare s-a facut"/"incredibil ce copil destept aveti". Ei bine, ma blochez, nu ii bag in seama, pur si simplu, de parca respectivii copii ar fi facuti dintr-un material cu indice de refractie = cu al aerului (invizibili, mai pe romaneste). Ciudat e ca reusesc sa "perform" conventii sociale echivalente cu parintii lor, dar cu astia mici nu merge, de parca mi-ar fi frica sa nu imi "miroasa" dezinteresul real temporar. To wrap it up, ma simt ca un veritabil autist, cu atat mai mult cu cat am in jur adulti (barbati) care cad imediat in 4 labe si se maimutaresc appropriate cu micutii.
Bineinteles ca la orice regula exista exceptii; la mine sunt 2. O exceptie este copilul unor prieteni apropiati, Nicholas. Are 8 ani, si e curios si stilat (e clar acum de ce ne intelegem :) ). Cu Nicholas lipesc GPS-up de geam si urmarim satelitii, punem mana pe globul cu fulgere si explicam ce e cu ele -apoi facem o pauza pentru ca ma loveste cu "auzi, n-ai si tu niste ciocolata prin casa?". Dupa care de obicei spune ca merge la baie -"dar nu jos, e prea multa lume"- iar dupa 10 minute il gasesc in fata laptopului din birou, butonand de zor pe net :)).
A doua exceptie si cea mai imp e D.A. Are 5 luni si fiecare zi aduce o schimbare, cu ea sunt cat de deschis voi fi vreodata cu cineva. Acum intinde gatul curioasa sa vada tot ce e in jur, si o duc prin casa sa experimentam diverse lucruri, sa atingem coperti lucioase sau mate, mese, scaune, i-am aratat chiar si ce e in frigider :)) . Cantam si radem de ne prapadim de diferite motive, pornind de la zgomote exotice la maimuta rosie care se tot catara intr-un arbore genealogic (ii explic ca maimuta e ea :) ). Ii vorbesc/povestesc cate in luna si-n stele si nu ma plictisesc deloc (in general stau prost cu rabdarea), luam pauze dese si batem din palme/barfim ce s-a mai intamplat pe strada :) si aruncam cu ursuletii in toate partile. As sta cu ea acasa toata ziua, if possible.
Monday, April 12, 2010
Ceea ce la ei e normal, la noi e fantastic!
Am gasit comentariul din titlu pe unul din blogurile simpatice pe care le citesc, si m-am gandit: Fantastic! In Romania, cineva ar fi spune acum: "daca la voi e fantastic, la noi e extraordinar!" dar acum lumea doarme in Ro.
Am o obsesie cu polonezii (vei vedea legatura) de cand eram copil. Pe vremea aia, in cartea de capatai din turnul cel mai inalt al primariei orasului, "copil" era definit exact asa: "persoana de statura mica, deosebit de iritabila, se poate calma rapid cu o cutie de Cip-Cip sau un pietroi de zahar candel". Bineinteles ca la varsta aceea nu aveam acces la aceasta intelepciune, dar incercam sa am acces la tentatiile mentionate mai sus. Cu toate acestea, ceva lipsea in viata mea, o voce launtrica imi spunea ca adevarul e out there, not here yet. Stiti cum in viata unul din 10 are facultate, un om din 100 devine sef, unul din 1000 e casatorit cu Neli, iar unul singur din 10000, the chosen one, are (eram cat p-aci sa scriu 250kg) un porsche - sau echivalentul feminin, pantofi Manolo B. Ei bine, pe vremea aceea, un copil din 10000 punea limba pe adevaratul "Holly Grail" al dulciurilor: bomboanele poloneze!
Totul este ciclic -ar spune chinezul cu care am lucrat un timp- si iata dragii mei ca revin la topic. Ei bine, pentru polonezii aia bomboanele lor erau un lucru normal, pentru noi, copiii romani care o iubeau pe Mihaela la nebunie, erau fantastice! Era greu de imaginat procesul tehnologic prin care, pe langa zahar, polonezii bagau si niste arome de fructe in bomboanele alea, nici acum nu il inteleg, dupa ani si ani. Dar, daca luai una si apoi inchideai repede ochii (se topea cu viteza), intelegeai probabil ce a simtit Buddha sub smochinul sau. Universul era una cu tine, toti copiii de pe strada iti erau frati (pana la bomboane poloneze), aerul se umplea de cantari divine. Din surse secrete, se pare ca polonezii ajunsesera sa elaboreze o bomboana care, udata, se transforma intr-un pui prajit, dar pastrau secretul cu strasnicie, pentru ca numai la tv am vazut asta, duminica la pranz.
Anyways, ajuns peste mari si tari, ce vad la magazinul italian???? Bomboane poloneze!! Am fost super-chicken, nu am luat, pentru un motiv relativ simplu: mi-e teama ca nu o sa-mi mai placa si o sa spoil ani de amintiri placute... :)
Am o obsesie cu polonezii (vei vedea legatura) de cand eram copil. Pe vremea aia, in cartea de capatai din turnul cel mai inalt al primariei orasului, "copil" era definit exact asa: "persoana de statura mica, deosebit de iritabila, se poate calma rapid cu o cutie de Cip-Cip sau un pietroi de zahar candel". Bineinteles ca la varsta aceea nu aveam acces la aceasta intelepciune, dar incercam sa am acces la tentatiile mentionate mai sus. Cu toate acestea, ceva lipsea in viata mea, o voce launtrica imi spunea ca adevarul e out there, not here yet. Stiti cum in viata unul din 10 are facultate, un om din 100 devine sef, unul din 1000 e casatorit cu Neli, iar unul singur din 10000, the chosen one, are (eram cat p-aci sa scriu 250kg) un porsche - sau echivalentul feminin, pantofi Manolo B. Ei bine, pe vremea aceea, un copil din 10000 punea limba pe adevaratul "Holly Grail" al dulciurilor: bomboanele poloneze!
Totul este ciclic -ar spune chinezul cu care am lucrat un timp- si iata dragii mei ca revin la topic. Ei bine, pentru polonezii aia bomboanele lor erau un lucru normal, pentru noi, copiii romani care o iubeau pe Mihaela la nebunie, erau fantastice! Era greu de imaginat procesul tehnologic prin care, pe langa zahar, polonezii bagau si niste arome de fructe in bomboanele alea, nici acum nu il inteleg, dupa ani si ani. Dar, daca luai una si apoi inchideai repede ochii (se topea cu viteza), intelegeai probabil ce a simtit Buddha sub smochinul sau. Universul era una cu tine, toti copiii de pe strada iti erau frati (pana la bomboane poloneze), aerul se umplea de cantari divine. Din surse secrete, se pare ca polonezii ajunsesera sa elaboreze o bomboana care, udata, se transforma intr-un pui prajit, dar pastrau secretul cu strasnicie, pentru ca numai la tv am vazut asta, duminica la pranz.
Anyways, ajuns peste mari si tari, ce vad la magazinul italian???? Bomboane poloneze!! Am fost super-chicken, nu am luat, pentru un motiv relativ simplu: mi-e teama ca nu o sa-mi mai placa si o sa spoil ani de amintiri placute... :)
Interzis cu fusta!
Iar am iesit dintr-un meeting, iar am chef de scris.
O sa atac un subiect simpatic :) , misoginismul. Am un amic de 70 ani care, desi nu ar recunoaste, e de un misoginism feroce. Mda, a fost parasit de sotie acum 15 ani, pe buna dreptate; nici eu nu rezist sa vb cu el mai mult de cateva ori pe luna, in ciuda culturii sale vaste - in special in muzica clasica, subiect enigmatic ptr mine. E o curiozitate a naturii sociale, si, de ce sa nu recunosc, are un cognac din Madagascar extrem de bun :) .
Dar sa revin, misoginismul. Fiind naiv in ce il determina, voi incerca sumar si fara pretentii sa fac o analiza mai jos a modului cum vad eu cele 2 parti ale portocalei.
Pentru mine suratele noastre sunt o enigma, dar una complementara, binevenita. Nu inteleg de multe ori cum gandesc, but that's fine with me, inca un teritoriu in plus de explorat mental. Cunosc femei extrem de inteligente, e drept ca inteligenta feminina are un alt flavour, dar e, totusi (glumesc) inteligenta. Uneori paleste in fata unor moods temporare - exact, similar unui barbat inteligent caruia ii dai o masina sport :) .
Asa este, femeile au gentile acelea de diferite dimensiuni in care obiectele dispar foarte usor dar par sa resurface cu deosebita dificultate; in contrast, barbatii gasesc cu usurinta briceagul ascuns in buzunar, cheile, portofelul. Mai mult decat atat, obiectul care pare sa fie cel mai "alunecos" cu putinta in mana suratelor noastre este telefonul mobil, iar in directia asta noi, barbatii, nu suntem ajutati absolut deloc de noile modele, din ce in ce mai mici; probabil in viitor va fi mai eficient ptr o femeie sa dea 2 kicks gentii, aleator, dupa care sa incerce sa puna direct geanta la ureche (comentariu cu tendinta misogina, imi cer sincer scuze). Crezi ca a cumpara banane sau alte veggies e simplu? Nu, este necesar un algoritm elaborat, in urma caruia se selecteaza exemplarele perfecte, nici mari dar nici mici, nu prea galbene dar nici verzi, etc, totul ales cu precizie matematica. Daca acelasi commitment ar fi directionat in science, acum probabil as fi scris postul acesta de pe orbita lui Saturn. Imbracatul este, de asemenea, tricky. Exista haine care au proprietati magice, te pot face grasa sau slaba, iar cum barbatii umbla intotdeauna cu ruleta dupa ei, selectarea hainelor este fff imp. Am ajuns in sfarsit la un element de la baza garderobei, pantofii. Toc mic, mare, lat, fara, dublu, in forma de coloana, atlas, delfin, semnul intrebarii, mirarii, face piciorul f frumos sau il urataste beyond belief. Am o intrebare ptr voi: cate ati remarcat forma deosebita a schimbatorului de viteze al masinii noastre? :)
Dar hai sa intorc telescopul si spre barbati. Sunt niste infantili, ca sa o spun p-aia dreapta. Totul in jur trebuie sa fie amuzant, distractiv, flashy. Au inlocuit arma soldatelului de plumb cu stylusul de la pda sau, dupa caz, cu schimbatorul de viteze. Decat sa mergi cu ei la cumparaturi, mai bine le dai 80$ si ii trimiti la paintball 2 ore. Romantism? mda, dupa 3 beri si 2 pizze, umflati ca niste caltabosi flatulenti (nu vei observa din cauza vantului), este posibil sa fie confundati cu niste monumente de meditatie, privind adanc spre orizonturi inflacarate (realitatea e ca probabil gandesc: daca mai si eructez acuma, chiar ca pleaca) :)) . "Hai sa mergem la munte" tu, o femeie, l-ai traduce drept "imi doresc o vacanta tandra in doi, intr-un loc la capatul pamantului in care sa fim doar noi" , cand de fapt el means "am chef sa conduc ca un nebun 6 ore, si am nevoie de un motiv cat de cat acceptabil". Esti la un party si il vezi discutand distins cu un pahar de vin vechi in mana? Mda, daca ai fi telepata ai auzi "daca nici asta (la feminin -nota autorului) care ma priveste acum nu apreciaza cat de stilat sunt, ma mut in camera urmatoare; si asa cureaua ma strange ca naiba iar mult timp nu mai pot sa-mi sug burta". Aia chei vor sa-si implanteze ditamai coama de leu, aia cu par se rad in cap ptr a fi sexy. Cine naiba sa-i mai priceapa?
Inca n-am tras inca concluzia finala, dar anyways, mi se pare ca gratia feminina sta in calea definirii unui puternic curent anti-barbatesc. Pana acum v-ati resemnat sa va cereti drepturile prin feminism, it's just about time to get serious! :)
O sa atac un subiect simpatic :) , misoginismul. Am un amic de 70 ani care, desi nu ar recunoaste, e de un misoginism feroce. Mda, a fost parasit de sotie acum 15 ani, pe buna dreptate; nici eu nu rezist sa vb cu el mai mult de cateva ori pe luna, in ciuda culturii sale vaste - in special in muzica clasica, subiect enigmatic ptr mine. E o curiozitate a naturii sociale, si, de ce sa nu recunosc, are un cognac din Madagascar extrem de bun :) .
Dar sa revin, misoginismul. Fiind naiv in ce il determina, voi incerca sumar si fara pretentii sa fac o analiza mai jos a modului cum vad eu cele 2 parti ale portocalei.
Pentru mine suratele noastre sunt o enigma, dar una complementara, binevenita. Nu inteleg de multe ori cum gandesc, but that's fine with me, inca un teritoriu in plus de explorat mental. Cunosc femei extrem de inteligente, e drept ca inteligenta feminina are un alt flavour, dar e, totusi (glumesc) inteligenta. Uneori paleste in fata unor moods temporare - exact, similar unui barbat inteligent caruia ii dai o masina sport :) .
Asa este, femeile au gentile acelea de diferite dimensiuni in care obiectele dispar foarte usor dar par sa resurface cu deosebita dificultate; in contrast, barbatii gasesc cu usurinta briceagul ascuns in buzunar, cheile, portofelul. Mai mult decat atat, obiectul care pare sa fie cel mai "alunecos" cu putinta in mana suratelor noastre este telefonul mobil, iar in directia asta noi, barbatii, nu suntem ajutati absolut deloc de noile modele, din ce in ce mai mici; probabil in viitor va fi mai eficient ptr o femeie sa dea 2 kicks gentii, aleator, dupa care sa incerce sa puna direct geanta la ureche (comentariu cu tendinta misogina, imi cer sincer scuze). Crezi ca a cumpara banane sau alte veggies e simplu? Nu, este necesar un algoritm elaborat, in urma caruia se selecteaza exemplarele perfecte, nici mari dar nici mici, nu prea galbene dar nici verzi, etc, totul ales cu precizie matematica. Daca acelasi commitment ar fi directionat in science, acum probabil as fi scris postul acesta de pe orbita lui Saturn. Imbracatul este, de asemenea, tricky. Exista haine care au proprietati magice, te pot face grasa sau slaba, iar cum barbatii umbla intotdeauna cu ruleta dupa ei, selectarea hainelor este fff imp. Am ajuns in sfarsit la un element de la baza garderobei, pantofii. Toc mic, mare, lat, fara, dublu, in forma de coloana, atlas, delfin, semnul intrebarii, mirarii, face piciorul f frumos sau il urataste beyond belief. Am o intrebare ptr voi: cate ati remarcat forma deosebita a schimbatorului de viteze al masinii noastre? :)
Dar hai sa intorc telescopul si spre barbati. Sunt niste infantili, ca sa o spun p-aia dreapta. Totul in jur trebuie sa fie amuzant, distractiv, flashy. Au inlocuit arma soldatelului de plumb cu stylusul de la pda sau, dupa caz, cu schimbatorul de viteze. Decat sa mergi cu ei la cumparaturi, mai bine le dai 80$ si ii trimiti la paintball 2 ore. Romantism? mda, dupa 3 beri si 2 pizze, umflati ca niste caltabosi flatulenti (nu vei observa din cauza vantului), este posibil sa fie confundati cu niste monumente de meditatie, privind adanc spre orizonturi inflacarate (realitatea e ca probabil gandesc: daca mai si eructez acuma, chiar ca pleaca) :)) . "Hai sa mergem la munte" tu, o femeie, l-ai traduce drept "imi doresc o vacanta tandra in doi, intr-un loc la capatul pamantului in care sa fim doar noi" , cand de fapt el means "am chef sa conduc ca un nebun 6 ore, si am nevoie de un motiv cat de cat acceptabil". Esti la un party si il vezi discutand distins cu un pahar de vin vechi in mana? Mda, daca ai fi telepata ai auzi "daca nici asta (la feminin -nota autorului) care ma priveste acum nu apreciaza cat de stilat sunt, ma mut in camera urmatoare; si asa cureaua ma strange ca naiba iar mult timp nu mai pot sa-mi sug burta". Aia chei vor sa-si implanteze ditamai coama de leu, aia cu par se rad in cap ptr a fi sexy. Cine naiba sa-i mai priceapa?
Inca n-am tras inca concluzia finala, dar anyways, mi se pare ca gratia feminina sta in calea definirii unui puternic curent anti-barbatesc. Pana acum v-ati resemnat sa va cereti drepturile prin feminism, it's just about time to get serious! :)
Subscribe to:
Posts (Atom)