.
Comunicarea verbala/scrisa este intotdeauna un subiect care ma intriga. Pare la indemana tuturor, un lucru simplu -daca nu esti bineinteles vreun renumit public speaker- si cu toate acestea sunt uneori foarte puzzled by it. Mi se pare un compromis simplificator a ceea ce doar intuiesc ca ar trebui sa fie comunicarea reala, fara sa pot pune punctul pe i in definirea acesteia din urma.

De aceea iubesc o carte buna, nestiintifica. Scriitorul talentat arunca o groaza de cuvinte intr-un fel de cutie mentala -a mea- si le aseaza intr-un mod pe care nu il patrund (pentru ca nu ii inteleg talentul) dar ceea ce ramane in mine, dincolo de sensul logic, este in plus comunicarea pe mult mai multe canale decat cel pur informativ, structurat. De fapt nici nu ma intereseaza prea mult aspectul din urma.

"Mi-e foame" pentru mine e un fel de "mi-e foame ca atunci cand ma gandeam ce fain ar fi sa am o bere ca aceea de pe malul oceanului, printre bulele careia priveam la vasul cu panze care tocmai acostase pe pontonul de lemn care se tot clatina si ma ducea cu gandul la nuvela in care un prizonier era capabil sa traiasca o viata dubla cand, intins in pat, accesa realitatea unei furtuni pe mare traind experiente mult mai bogate decat gardienii care il compatimeau privindu-l cum sta nemiscat ore" etc.

Comunicarea incepe sa capete sens real cand exista o istorie, o conexiune prealabila, o interfata intre parti prin care sunt puse cap la cap protocoalele, cuvintele cu aromele lor diferite, istoriile din spatele acestor parti, inclusiv istoriile sociale, etnice, sentimentale. Sau rar, cand exista o deschidere atat de mare incat istoriile, regulile sociale, cuvintele sunt pur si simplu date elegant la o parte de intuitie, de o voce interioara care raspunde atat de puternic -si de rar- celeilalte voci interioare incat comunicarea se poate realiza aproape direct si spontan fara filtre.

Dar o astfel de comunicare nu e predictibila iar societatea prezenta pune mare accent pe consistenta in rezultate. Sunt tratate intregi si armate de "guru"s care predica comunicarea eficienta, ideala, perfecta; daca priviti insa cu atentie acestea sunt in imensa majoritate tools care faciliteaza impunerea unui punct de vedere, deturnarea atentiei interlocutorilor catre ceea ce doresti sa subliniezi, subjugarea subtila a celorlalti in numele consolidarii unei pozitii de lider. Este un fel de pervertire a comunicarii, if you'll ask me, un gen de black magic prin care folosing inclusiv canale subliminale cel din fata este invelit in perdele de fum si imagini iluzorii incat incepe sa perceapa idei sau sentimente straine siesi ca fiind proprii (pentru o perioada cel putin, pentru ca inner self se va trezi pana la urma din efectul tranchilizant).

Dar daca vrei sa-ti iei o masina mai ieftin sau sa primesti jobul de teamlead, foloseste tehnicile respective. Daca vrei sa traiesti cu adevarat, mai cauta.
.

Fericirea de a fi medic in Romania

Era un articol hotnews - brrr, da, stiu, hotnews- despre fericirea de a fi medic rezident a unei tinere. Face ce ii place, spera sa gaseasca si ea un post ca toata lumea, nu avem cateodata nici aspirina, vata sau spirt dar venim cu zambetul pe buze, medic mort de foame nu am vazut - kind of thing.

Si ma gandeam ca sunt mai multe forme de "foame", iar satisfacerea acestora nu este neaparat in puterile noastre imediate.

Prima "foame" am simtit-o prin anul 3-4 de facultate, cand mi-am dat seama ca sunt pe la mijlocul ei (nu am ramas repetent :), e vb de medicina) si ca nu am un plan coerent de viata in afara de cateva sperante neancorate in nimic concret. Gandeam "o sa fie bine" desi stiam deep inside ca nu va fi fara o actiune clara si realista din partea mea. Vedeam medici "realizati" care erau un model pentru majoritatea colegilor mei si care pentru mine erau exact invers, goi, orgoliosi, paternalistici, lipsiti de respect, plimbandu-se printre secretare sau asistente cu atitudini de sefi de harem sau din contra, de asceti pentru care comunicarea cu semenii este o coborare inoportuna din turnul de fildes al medicinei. Si in afara spitalelor viata era de fapt cam la fel, aveam impresia ca traiam intr-o societate ale carei angrenaje mergeau greu, ca si cand toate rotile alea acoperite de nisip si se miscau sacadat, scrasning la fiecare rotire a angrenajelor.

Apoi a doua "foame" a fost mai greu de potolit, pentru ca a inceput sacaitor si a generat un fel de ulcer spiritual. Ma uitam in jur si imi era foame de normalitate, din ce in ce mai mult. Am crezut - ca doar nu sunt vreun sfant- ca pot sa ignor normalitatea pentru bani, avantaje, interes personal. Apoi am vazut cat de instabila este realitatea celor ce fac asta, cat de anosti -si prosti- si santajati/santajabili sunt cei care calatoresc pe un astfel de val, cat de usor este sa cazi de acolo.

A treia foame a fost generata de o banala ...foame. Nu prea aveam bani, eram intr-o tara noua, m-am dus la KFC intr-o noapte. Si in jurul meu erau oameni de conditie foarte precara, eu printre ei, si m-a izbit o anxietate imensa pentru ca m-am gandit ca pot sfarsi la fel -mai ales ca eram fara nici un alt sprijin- daca nu ma lupt ca si cum nu am nimic de pierdut (chiar nu aveam de fapt :) ).

Revenind la articol, mi se pare uimitor sa spui ca esti multimit pentru ca ajuti chiar daca nu ai aspirina sau vata sau spirt. Mi se pare nu numai naiv dar si de un paternalism incredibil. Da, poti sa iti dai "high fives" in forul interior pentru ca ai ramas in pofida lipsurilor, pentru ca incerci sa ajuti, dar in final masura implinirii profesionale nu esti tu, medicul, ci ... pacientul. Poti sa privesti in alta parte, sa ignori realitatea sau sa iti construiesti propria versiune a acesteia, in final nu o poti insa evita - bineinteles daca doresti sa ramai intre granitele normalului.

Exista prea multa subiectivitate in prezentarea situatiilor in Romania. Prea multe "expert opinions" intr-o tara in care toata lumea se pricepe la tot. Pana la urma rezidenta respectiva este 1 om intr-o mare de residenti care traiesc greu, tot atat de reprezentativa precum este Hagi pentru nivelul de fitness al poporului roman.

Cum stii ca un medic e bun

Intrebarea din titlu si-o punea VS, un simpatic psihiatru :) . Am raspuns acolo si atasez ideile si aici.

Ce cred eu ca inseamna un medic bun? Pai sa vedem:

Medicina este o arta care a devenit stiinta negandu-si originea pentru ca in final sa realizeze ca ramane o arta. Totul dintr-un motiv izbitor de simplu: nu tratam boli, ci pacienti. Nu noi, medicii, suntem cavalerii eroici luptand cu balaurul patologic intr-o piesa la care pacientul e un simplu spectator, ci chiar acesta lupta tinand spada intr-o mana ale carei miscari noi doar le ajutam.

Un medic bun vede dincolo de algoritmi, vede pacientul in intregul sau. Algoritmii sunt un compromis al unui sistem short-sighted care doreste -si ajunge sa se convinga pe sine- ca acestia, algoritmii, sunt rezolvarea. Nu dragul meu, un infarct sau o sinucidere incep insidios mult mai devreme decat un sistem deocamdata miop poate sa perceapa, incep aproape imperceptibil si evolueaza cu pasi mici, ca o corabie care se scufunda cu milimetri in fiecare zi. Algoritmul lasat singur trimite o alta corabie sa preia marinarii din mijlocul oceanului, un medic bun se urca pe corabie din port, invata cum merge, masoara balastul, intra in cala cercetand atent daca nu sunt scurgeri fie ele si minore. Pentru a fi un medic bun trebuie sa iti pese, sa iti respecti pacientul incat sa vrei sa ajuti cu adevarat; in plus trebuie sa faci parte dintr-un sistem care sa aiba tools-urile pentru a pune in practica ajutorul. Este nevoie de acea interfata intre ceea ce se intampla in cabinet si viata pacientului a.i. cat mai putin sa fie “lost in translation”; daca il plimbi sec pe ramurile algoritmului, ii pui in mana o hartie cu nume din care nu intelege aproape nimic si ii dai drumul pe usa batandu-l paternalistic pe umar, asta nu e medicina.

As spune ca medicina adevarata incepe cu medicul care tace si asculta intai atent pacientul. Apoi intreaba, devenind tot mai specific in cautare. Din cand in cad se opreste, explica pacientului in limbaj simplu, nemedical, unde au ajuns IMPREUNA pe harta complicata care duce spre diagnostic, verifica intelegerea si ii permite sa intrebe indiferent cat de stupida ar parea intrebarea (are tot dreptul, e viata lui/ei). Apoi reaprinde lanterna stiintei si continua cautarea explicand de ce crede ca e mai bine sa o ia pe drumul x, riscuri, beneficiile alegerii si variantele inclusiv a nu face nimic. Ocazional in calatoria aceasta, cu acordul pacientului, invita si alti drumeti. Apoi, cand ii da drumul, se asigura ca a ajuns la destinatie -fie si temporara- si il lasa cu o intelegere clara a ceea ce urmeaza si cum poate sa contacteze pe oricare dintre cei intalniti pe drumul asta pentru alte lamuriri. Comunica cu pacientul la nivel intelectual, dar si emotional, social, financiar – cel mai bun sfat profesional e inutil daca nu poate fi urmat.

Concluzia e ca medicul e un partener, consultantul pacientului competent (in sens medical). Asculta, comunica eficient la niveluri multiple, educa, asigura feedback inclusiv in viitor, INVATA de la pacient la randul sau.