As vrea sa spun ca gresesc rar si fara consecinte. In mintea mea, asa fac. Ok, recunosc faptul ca gresesc mai frecvent decat as vrea sa admit, minor. Ceea ce am uitat/ignorat ani intregi a fost insa ca o nu eu sunt etalonul de masura al greselilor si consecintelor, ci cei care sunt afectati.

Paradoxul fundamental este ca ambele perspective sunt corecte, iar unii oameni pur si simplu au puncte de vedere atat de diferite -in limitele normalului- incat fiecare are dreptatea lui. Nu are rost sa judeci sau invinuiesti pe celalalt, ci pur si simplu sa accepti diferenta si sa evaluezi daca este compatibila cu mentinerea relatiei. Uneori eforturile de a trece peste diferente sunt pur si simplu insuficiente si duc relatia in afara normalului.

Ideea, cred eu, in acest punct este nu de a purta un razboi care sa defineasca invingatorul pentru ca toti ar pierde. Cred sincer in sprijinirea celeilalte parti spre a defini limite comun acceptate chiar daca acestea pot tinde spre 0=nonrelatie.

Ar fi foarte frumos pentru mine daca nu as fi eu una dintre aceste parti...