.
A fost odata ca niciodata un pusti care citea almanahuri. Nu era cu nimic deosebit de altii iar almanahurile erau si ele la fel de banale. Intr-o buna dimineata bunica sa a murit. Nici ea nu era deosebita fata de alte bunici, moartea a fost banala, reactia tuturor la fel de banala, inmormantarea asemenea. Pustiul din povestea noastra nu a simtit nimic deosebit nici el, nici varul sau, de fapt poate nimeni in acele zile nu a suferit enorm sau neasteptat de la o normala fiinta umana. Pustiul cu pricina era un munte de logica, profund ateu si respingand orice nu putea fi explicat, exact opus fata de bunica sa credincioasa care in simplitatea ei nu isi explica multe lucruri. In seara inmormantarii pustiul si-a spus in sine: daca exista ceva ce nu poate fi explicat - desi ma indoiesc profund adauga el aproape in acelasi timp - acum am un intermediar direct care ar putea sa imi medieze accesul la acest "ceva".

I know, he was pushing it! Poate va asteptati sa fi vazut vreo entitate vaporoasa, sa fi auzit voci soptindu-i lucruri nemaiauzite. Nimic din toate acestea nu s-au intamplat. Insa in dimineata urmatoare, deschizand ochii, a vazut ca lumea e frumoasa, de o frumusete care fusese mereu acolo, dar pe care pur si simplu nu o remarcase inainte. Frunzele, copacii, pasarile, aerul si vantul, culorile - toate erau aceleasi dar totusi complet altfel, ca si cand ceva umplea spatiul dintre ele si pustiul nostru intrand liber prin toate acestea si legandu-le intr-un mod care includea logica dar pe care logica nu il putea explica.

Poate ca acesta a fost darul bunicii.
.