.
Iesisem ieri sa mananc pranzul in parc si ma uitam la o cladire de peste drum abia construita. In fata ei se juca o armata de copii pazita de un grup de varstnici. M-am trezit gandindu-ma cum trece timpul sau cum nu trece (pentru ca poate par serios dar inca vreau sa ma sui in copaci, inca m-as juca cu arcuri si altele, inca intru prin pesteri si inca imi plac podurile caselor).

Vedem in jur schimbarea si o caracterizam si prin timp. Il presupunem - vorbind laic- constant, curgand uniform si unidirectional. In realitate nu este constant si nu curge uniform si mai mult, uneori nu are sens iar lucruri se pot intampla in afara sa. In realitate este o convetie utila in a compara diverse schimbari din jur din pct de vedere al unui observator limitat.

Un punct intr-un spatiu gol nu are timp si necesita un privitor (punct secund) pentru a vorbi de o schimbare a pozitiei (fata de acest pct secund). Daca acest al doilea punct s-ar plimba cu viteza constanta pe un diametru de pe suprafata perfect omogena a unei sfere cu centrul in primul punct nu ar exista schimbare si timpul nu ar avea sens, desi totusi acest al doilea punct s-ar misca. Un al treilea pct invartindu-se la fel de constant pe un cerc cu centrul oriunde pe segmentului ce le uneste pe primele doua ar parea, din nou, imobil fata de oricare din ele, timpul nu are sens in pofida realitatii ca aceste puncte se misca, fiecare dintre ele. Fara un punct de referinta care sa inregistreze o modificare, timpul nu are sens.

Observam in "timp" procese care probabil au o dinamica accesibila noua, sunt compatibile cu capacitatea noastra de a le inregistra prezenta si schimbarea. Suntem construiti sa observam acestea insa la fel de bine trebuie sa presupunem ca suntem limitati in constructia noastra si nu putem observa ceea ce se intampla in al 25-lea frame pe secunda al filmului. Poate in multe aspecte suntem punctul de pe sfera care se misca si nu observa pe celalte miscandu-se la randul lor. Ar fi dificil sa ne imaginam viata fara timp, doar ai citit cuvantul "citit" acum o secunda, in mintea ta sunt acum alte ganduri, te intrebi cand si iti imaginezi totul curgand ACUM dinspre o cauza catre un efect.

Inteleg trecutul, inteleg cumva viitorul, dar am probleme in a intelege acest ACUM. Cand ma stradui sa il inteleg, deja e trecut. Incerc sa il tintesc ca un vanator anticipand cand va trece rinocerul prin punctul optim in fata armei, dar apare din neant si cu viteza ametioare dispare in trecut. Nu intr-o secunda, nu o miime, ci intr-un punct temporal, o unitate infinit de mica ce nu are lungime in timp, doar prezenta. Sunt sigur ca a existat, mai mult nu o pot descrie decat facand o medie intre anticipare si raportare la trecut; despre ACUM efectiv nu pot scrie nimic, decat ca Exista si e propriu mie. Pentru altii e trecut , pentru alt grup viitor iar pentru unii mai ciudati nu exista, e acelasi lucru cu trecutul sau viitorul de care nu poate fi separat.
Mai mult, toate punctele trecutului imi sunt egale, ale viitorului la fel; in plus nu ar exista nici un viitor sau trecut fara ca eu, cel din Acum, sa le constientizez. Stiu ca intre prezent si momentul in care voi fi bunic de ex nu este nici o distanta temporala, dupa cum nu exista nici una intre acelasi acum si momentul cand am realizat ca vad cerul pentru prima data. Acum-ul meu e ca un punct prin care aceste sfere concentrice si opuse ale trecutului si viitorului (nu stiu cum ar arata o sfera negativa spatial vorbind) comunica si se scurg una in cealalta. Si toate prezenturile tuturor, integrate in infinit, sunt un plan care parcurge continuu spatiul temporal intr-un mod greu de imaginat, neomogen dar totusi perfect drept in pofida fiecarui ACUM specific fiecarui punct, lasand in urma un halou si generand inainte o aura a ceea ce va fi.

Ce se intampla atunci cand intr-un punct Acum dispare? Oare dispar trecutul si viitorul? As spune ca nu, punctele din jur contin redundant informatia schimbarii la care au fost martore si care le-a influentat la randul lor, calatorind impreuna prin aceasta transformare. Dar daca dispar mai multe, ca o suprafata? Atunci probabil s-ar pierde cu adevarat, ar fi ca o gaura neagra de care nu stie de fapt nimeni pentru ca punctele care o marginesc creaza o bariera dincolo de care nu exista informatie, de care ele insele nu stiu nimic pentru ca nu "vad" golul, desi traiesc (se schimba) chiar pe marginea acestei prapastii.

Suna ilogic multe din cele de mai sus, dar teoriile din orice domeniu nu exista pentru ca sunt logice, ci pentru ca incearca sa aduca in planul logic, explicabil, realitati ce nu sunt intelese. Aici este marea eroare a stiintei: transforma logica in necesitatea existentei in loc sa o priveasca asa cum este, o constructie menita a translata in planul nostru limitat de hardwiringul intrinsec realitati, prezente a caror existenta nu poate fi explicata sau de fapt deplin inteleasa de catre noi.

O sa inchei cu o idee mai veche de-a mea: nu am indeajunsa cultura matematica sa stiu daca asa ceva exista deja, dar as fi curios daca ar incerca careva sa faca un salt in afara regulilor si sa genereze o matematica exotica, virgula, care sa explice de exemplu o observatie/un fapt cu totul nou si neinteles in prezent; apoi folosind acest "bubble" matematic, sa se intoarca spre ceea ce stim deja si sa incerce sa explice realitatea pe o alta cale, sunt curios daca ar ajunge la acelasi rezultat. Avem nevoie de discontinuitate pentru a elimina biasul intrinsec teoriilor actuale, in care gasesti cu preponderenta ceea ce cauti; ar fi posibil sa descoperim lucruri uimitoare despre ceea ce este in jur, inclusiv despre ceea ce numim noi timp.