Sens

Ma uitam pe ziarele romanesti -oare cand ma voi vindeca?? - si, bineinteles, in aceste zile povestea trista a Madalinei Manole apare pretutindeni. Dar nu despre Madalina vreau sa vb acum -Dumnezeu sa o odihneasca! - ci despre atitudinea bisericii vis-a-vis de sinucidere.

Disclaimer:  Bineinteles ca nu privesc sinuciderea ca pe o solutie (desi ratiunea ma forteaza sa spun ca nu am trait toate circumstantele si sper sa nu o fac) sau ca pe un act de curaj/potrivit/pozitiv; nu voi incuraja niciodata un asemenea act. To make it clear for everyone, confesiunea lui Pen este crestin ortodox.

Ca sa oripilez din start orice fete bisericesti s-ar rataci pe blogul meu, in privinta sinuciderii atitudinea bisericii just sucks!

Hai sa fiu mai rafinat si sa explic intr-o fraza: dupa gandirea mea -accept ca pot gresi- biserica abandoneaza in acest caz exact pe cei care au sau au avut cea mai mare nevoie de ea. Mai mult, isi erijeaza un rol pe care nu il are, acela de a fi portavocea lui Dumnezeu in lume - refuzand sa-si acorde serviciile sub pretextul ca sinuciderea este un pacat in ochii lui D. Dragii mei, biserica este un tool, nu o finalitate; nu mergi la biserica pentru a merge la biserica, ci pentru a invata cum poti merge spre ceea ce nimeni nu poate cunoaste si cu atat mai putin descrie, Dumnezeu. Este, dupa parerea mea, arogant sa afirmi ca D "vede" lucrurile intr-un fel sau altul.

O sa incerc sa explic de ce cred cele de mai sus. Vietiele fiecaruia dintre noi sunt, lets face it, niste compromisuri. Imensa majoritate suntem oameni normali si in general temporar fericiti sau nefericiti. Probabil de mai multe ori pe zi, fiecare dintre noi facem bilantul daca merita sa mergem mai departe sau nu. Putini dintre noi considera ca nu si aleg sa ne paraseasca. Acestia din urma considera ca nu au resurse sa continue, nu gasesc rostul, se percep uneori ca fiind o povara pentru cei din jur. Nu inseamna de fapt ca in mod real sau absolut nu au resurse, ca sunt o povara, ca viata lor n-are rost. E doar o perceptie, un cumul de circumstante si moods si personality types a caror rezultanta este sinuciderea.
Putem ajuta astfel de oameni tratandu-i si modificandu-le perceptia. Nu dand sentinte, ci incercand sa privim lucrurile prin ochii lor, pentru a-i putea ajuta. In contextul acesta, a-i spune unui om ca o sa piara in focurile iadului daca se sinucide poate fi chiar un incentive, oricum nu ii mai pasa, oricum vrea sa mearga pana la capat pentru ca asta considera ca trebuie sa se intample, sa fie pedepsit pentru ca nu merita altceva.

O problema absolut majora a institutiei bisericii este modul si forma in care transmite mesajele - nu vb aici de exceptiile cu adevarat deosebite, de oamenii modesti in corpurile carora au locuit sau locuiesc adevarati munti de spiritualitate. Dar preotul obisnuit, care si-a petrecut studentia sperand ca va prinde o parohie "buna", pe care mai tarziu il vezi conducand un WV in drum spre SRL-ul personal, reprezinta o problema reala. Toti acesti preoti propovaduiesc in stg si dr, arunca cu vorbele, isi aroga dreptul de a sfatui sau acuza sau "indrepta" in numele lui D.

Undeva intr-un desert de prin actualul Egipt, in urma cu o mie si ceva de ani un om simplu trezit din meditatia sa era intrebat ce este Dumnezeu. S-a gandit probabil un moment, dupa care a spus: "Nu stiu. Am simtit ca sunt intr-o mare de lumina. Am vazut lucruri pe care le-am inteles fiind acolo in spirit, acum nu le mai inteleg. Sufletul meu nu a putut cuprinde acea imensitate, am vazut fara sa vad, am inteles fara sa inteleg." Cateva secole bune mai tarziu, altcineva spunea ca Dumnezeu este dincolo de gandirea umana, de sens, de ratiune, de timp. Practic este in afara a orice noi putem intelege sau exprima. "Dumnezeu este iubire?" a fost intrebat. "Nu, este iubire si in acelasi timp este dincolo de iubire".

Cine suntem noi sa judecam?