Aseara am uitat sa intrerup semnalul la telefon. In timpul noptii sunt trezit de un sunet suav de clopotel primavaratic: eram anuntat ca pe internet, din Rusia, a aparut un video cu un ET gasit inghetat prin zapezile Siberiei. Mic, teribil de rece, ochii mari, parea o entitate simpatica - cand era viu vreau sa spun. Am inchis telefonul si m-am culcat la loc, prea obosit sa imi pese chiar si in cazul neglijabil in care imaginile corespundeau adevarului.

In dimineata asta, in timp ce imi beam cafeaua absolut necesara bunei mele functionari, mi-am amintit de episod. Ciudat era ca nu m-a mirat atat stirea cat atitudinea mea de "poate sa aterizeze si mothership in curte, plina ochi de fiinte elevate din multiple dimensiuni, ca nu ma dau jos din pat".

Pentru mine somnul este absolut necesar. Nu numai necesar, dar chiar placut; in timp ce unii prefera sa isi creeze un avatar si sa isi traiasca un Second Life, eu prefer sa ma bag in patura ca in docul unei nave spatiale si sa calatoresc visand.

De cateva ori am visat, destul de "viu", ca am trait si murit.

Odata am fost ofiter in Germania evului mediu. Era interesant si a devenit si mai si atunci cand am murit intr-o lupta, strapuns de sabie. Imi amintesc ca m-a frapat faptul ca dupa catva timp lupta devenise surda si nu se auzeau decat icnetele oamenilor si sunetul metalului lovit, nimeni nu urla precum vedem in filme. In ultimele clipe mi-am dat seama ca este inutil sa mai lupt si, printr-o conventie ciudata, cel care m-a ucis a facut-o cumva jenat, gen "off, trebuie sa bag sabia si in asta...".

Alta data eram prin anii 20-30, intr-un oras din America. Nu eram vreun hot-shot dar traiam cumva intr-un mediu cu o criminalitate ridicata. Aveam in jur de +40 ani cand intr-o noapte intorcandu-ma acasa, in timp ce urcam niste scari (locuiam la etajul 1) din lemn am fost impuscat in spate. A fost mai mult surpriza decat durere, am cazut si nu puteam sa ma ridic iar in prima faza nu am inteles ce s-a intamplat.

Am mai "vazut" si un spatiu interesant, nu neaparat fizic in sensul clasic desi multe din elemente aveau corespondenta cu ceea ce vedem in jur. Culorile erau mai intense, libertatea de "miscare" a tuturor elementelor era mai larga iar in plus acest spatiu mai cuprindea si o alta dimensiune, de liniste/emotie pe care o simteam ciudat, asa cum simti adierea vantului. Nu eram singur, dimpotriva, erau foarte multi altii in jur dar era foarte multa liniste, ca si cand cineva ar fi singur in mijlocul luminisului insorit din padure si in acelasi timp intr-o mare de oameni/fiinte. Si mai ciudat era ca nimeni nu vorbea dar nu pentru ca nu ar fi avut ce sa spuna, ci pentru ca nu era necesar; parca toti stiau ce aveau ceilalti de comunicat intr-un mod deasupra cuvintelor, devenite ne-necesare.

Am mai visat ca voi avea o fetita :) iar visul a devenit realitate. In sens invers in pofida oricaror circumstante, orice lucru pozitiv pe care l-am dorit sincer l-am obtinut, sfidand orice obstacole si sincer fara sa imi dau foarte bine seama cum s-a ajuns la acel outcome - a se citi ca nu am actionat eu prin nu stiu ce strategie sublima, pur si simplu situatiile s-au aranjat intr-o maniera favorabila.

Cand eram copil aveam des senzatia de deja-vu; se declansa destul de brusc de exemplu mergand pe langa o casa care nu-mi transmitea nimic pana cand ajungeam sa o privesc dintr-un anumit unghi, in drumul meu. Petrec inadmisibil de mult timp cand am ocazia printre ruine, pentru mine nu sunt doar niste pietre ci sunt cumva vii, ca un organism pe care il inteleg intr-un mod pe care nici eu nu il pricep dat fiind ca logica ma anunta altfel. Aceeasi senzatie apare cand am in fata un om, vorbesc cu acesta dar dincolo de subiectul conversatiei il "simt" intr-un mod pe care logica nu ma ajuta sa-l inteleg; de altfel am si renuntat sa caut un raspuns la asta, unele lucruri trebuiesc traite asa cum sunt. Si sunt sigur ca nu sunt singurul care simte la fel.

Nu stiu daca toate acestea au vreo semnificatie sau care este aceasta. Nu cred in nici un caz ca sunt special chiar si pentru simplul fapt ca uneori simt in altii o intensitate mai mare decat in mine; in plus, nu sunt clar un exemplu de conduita cu short-temperul meu proverbial si nu cred ca in eventualitatea in care divinitatea ar dori sa ajute pe careva as fi eu primul. E drept ca ma stradui sa nu ranesc pe nimeni dar din pacate nu reusesc intotdeauna. Asa incat logic vorbind explicatia imi scapa.