Dna Blandu

.
Analizand la umbra unui pahar de cognac excellent trecerea mea prin sistemul de educatie din Romania am ajuns la anumite concluzii surprinzatoare. Dar sa nu anticipez.


In ciclul primar am inceput la o scoala de cartier. Nimic deosebit, se invecina cu o scoala de corectie, totul era neutru. Apoi am continuat la o scoala de tara in clasele 2-3. A fost o perioada fericita, lipsita de griji, cu bagat lemne in foc - la propriu- si continuat lectia. Apoi a urmat clasa a 4-a, la cea mai prestigioasa scoala dintr-un oras mare: a fost oribil, cu o invatatoare gen Blandu care nu se sfia sa-si jigneasca elevii ce nu se incadrau in criterii greu de patruns de catre un om normal.


Ciclul gimnazial l-am petrecut la o alta scoala de cartier in aparenta fara pretentii: a fost cea mai fantastica perioada! Nu stiu nici acum prin ce complex de imprejurari am ajuns intr-o clasa de colegi extraordinari - toti prietenii mei sunt din grupul respectiv si putini mai sunt inca in Romania- invatati de niste profesori si mai extraordinari. Oamenii aia erau pasionati de ceea ce faceau, vorbeau liber si coerent, erau severi dar fair; singurul copil de bani gata, fiul unui director de banca, a trebuit sa fie mutat pentru ca altfel ramanea repetent. Ulterior a venit si fiul unui prefect care a avut aceeasi soarta.


Apoi a venit liceul, foarte pretentios, rece, stupid de snob, profesori inferiori celor din generala cu mult. Stiau materia dar nu aveau profunzimea sau finetea celor din gimnaziu. Colegii erau similari, multi din familii considerate de elita. Unul dintre momentele de haz maxim a fost atarnarea unor tampoane de tabla, vedeta clasei era un amarat de fotbalist care intra si pleca din timpul orelor dupa cum dorea. Au existat perioade scurte cand experienta a fost interesanta, dar in general am iesit din liceul ala cu senzatia pe care o ai cand mergi la un restaurant foarte laudat si iti servesc aia o chestie absolut banala, asteptand cu ochii cat cepele sa iei primul dumicat si sa lauzi calitatea de fapt cu nimic exceptionala.


Dupa liceu - facultatea. Singurul aspect de elita a fost selectia unor studenti buni. Profesorii, cu extreme de putine exceptii, au fost complet banali. Diferenta dintre liceu si facultate a fost ca astia din facultate nu se mai chinuiau sa mimeze, erau dezinteresati si o aratau deschis. A fost perioada cea mai incerta ca imagine a propriului viitor, cand pur si simplu nu ma vedeam profesand sau devenind asemeni respectivilor. Am fost foarte aproape sa renunt, am fugit un timp cu disperare de medicina.


A urmat Canada, grad studies. Profesorii te lasa mult mai liber decat in Romania, nu au pretentia ca ar cunoaste un domeniu larg, dar ceea ce stiu stiu bine. O experienta pe undeva neutra, in care entuziasmul nu era legat neaparat de rezultatele stiintifice in sine cat de potentialul ca acestea sa genereze granturi, fonduri, influenta. Am invatat ca nu este nici o rusine sa spui ca nu stii, atat timp cat mergi acasa, citesti si stii. Am mai invatat ce inseamna gandirea pragmatica, rece, "it's not personal", interesul propriu urmarit fara a lua in considerare pe ceilalti, jocul subtil al influentelor. Nu inseamna ca si imi place sa pun in practica toate acestea, dar cel putin sunt aware si imi pot intinde "panzele" mai efficient pentru a ajunge unde vreau.


Mentori? poate in gimnaziu ar fi fost, dar nu eram eu destul de copt. Acum ar fi, dar a ii urma presupune a renunta la viata personala, iar calea mea va fi una de mijloc, echidistant fata de ceea ce este in jur, profesie, viata personala, incercand sa iau ceea ce este mai bun din toate :) . Un organism oportunist care-va-sa-zica. :))))


Concluzia mea: in Romania cu cat a fost mai fara pretentii scoala, cu atat a fost mai buna, educativa, plina de substanta.
.