.
Cum luni este zi libera, m-am gandit ca o sa se plictiseasca singura asa incat am decis sa ii ofer companie si ziua de vineri. Si pentru ca astazi ma incearca o lene teribila, cum nu am mai simtit de ani buni, singurul lucru interesant de facut a fost -pentru 1 ora- sa imi iau un green tea latte medium size si sa ma cocot undeva printr-un mall, la un ultim etaj, de unde sa examinez cu minutiozitate trecatorii si mediul vascos al timpului in care acestia se misca (fiind absolut static pentru o ora, nu intru in ecuatia respectiva).

Am gasit un loc perfect, undeva sus, de unde puteam sa vad un patinoar situat cumva in centrul unui nod in care se intersecteaza cateva drumuri largi din mall. Nu erau multi oameni, ceea ce era perfect, putandu-ma concentra pe acei putini care se plimbau pe gheata.

Un mosulet haios cu un stride cam artritic, un tanar care avea un control fantastic al miscarilor -era ca o pantera pe gheata, o pereche formata dintr-un tata si un pusti de vreo 12-13 ani blindat ca un tanc impotriva cazaturilor -si probabil si a unui eventual cataclism avand in vedere casca imensa- si un al doilea cuplu. Acestia din urma mi-au atras atentia mai tarziu, dupa vreo 30 de minute.

Punctul static al acestei perechi era un barbat intre 45-50 ani, trening sobru, sapca la fel, prototipul clasic al antrenorului exigent. Miscarile sale erau minime, atat cat sa priveasca mereu ca un soim, fix, catre a doua persoana. Imi era cunoscut, l-am mai vazut aici si in alte dati, cu alti -probabil- elevi. Obiectul atentie sale era un pustiulet in jur de 4 ani, micut, destul de agil pe gheata, care "evolua" in fata maestrului tinand mainile tot timpul intinse, la 90 grade fata de corp. De fapt asta m-a si intrigat, nu este chiar usor sa stai in pozitia respectiva jumatate de ora - simplu de demonstrat, stati asa 10 minute. Dupa un timp, a urmat o mica "sedinta" in care antrenorul -dupa fizionomie as fi spus ca era din spatiul ex-sovietic- a explicat imobil si cu o mina severa ceva, apoi pustiulica a bazait scurt si apoi a revenit pe "orbita" din jurul maestrului, in pozitia gratioasa de mai inainte.

Scena mi-a amintit de Giuliano, "cel mai puternic baietel" dupa cum titreaza presa si tatal respectivului - evident in cazul meu nu era vorba totusi de un abuz oricat as considera de nepotrivit un astfel de antrenament. Si mi-a venit o intrebare in minte:

Oare merita sa ne privam copiii de placerea de a fi pur si simplu copii doar pentru un bilet spre succes care, de fapt, are majore sanse sa nu fie cel castigator? Care e probabilitatea ca pustiul de mai sus sa ajunga un patinator celebru, cand probabil pe un alt patinoar un parinte/antrenor isi apostrofeaza poate chiar in clipa asta copilul pentru ca nu a executat cu acuratete 100% mai stiu eu ce manevra idioata?

Ce este natural in acest joc de sah ale carui piese sunt copii de 3-5 ani manipulati de adulti ale caror vise facute praf de altii nasc ambitii disproportionate pe care le aplica asupra destinelor altora?
.