.
Exista odata ca niciodata un sat uitat de lume in mijlocul unei paduri. Nu era cautat de nimeni pentru ca nimeni nu stia de el. Nu existau drumuri care sa ajunga la asezare intrucat oamenii nu le vedeau intrebuintare; pentru ei fiecare copac, piatra, parau erau indicii si aveau rostul cararilor asa cum le intelegem noi, ceilalti. Sunete rasunau si se stingeau intr-o economie a gesturilor care aveau un scop clar.

Oamenii acestia vorbeau rar unii cu altii, minute in sir. Vorbeau de soare si padure, de iarba si animale si vant sau ploaie. Cuvintele se intalneau la mijloc, intre ei, si se inconjurau unele pe altele puternic si incet ca doua continente care se contopesc intalnindu-se, impinse de o forta imensa. Parea ca aceste vorbe nu sunt decat o punte lina pe care ceva mult mai subtil, spiritual, paseste dintr-o parte in alta. Si puntea aceasta independenta de trecatori nu era decat o suprafata neteda peste care adevarata comunicare avea loc, cuvintele nu erau decat o muzica pe ritmurile careia oamenii acestia mergeau impreuna pentru o vreme, in acelasi pas, intelegandu-se unii pe altii dincolo de vorbe.
.