Zidul

.

A fost odată ca niciodată un oraș. Nu, nu avea nici un rau care sa îl strabata purtând mai departe povestile locuitorilor, nu ar fi avut ce pentru ca asezarea aceasta nu avea istorie. Era un oraș nou in mijlocul unei campii intinse.

Într-o dimineața locuitorii observara un zid înalt care inconjura străzile din centru. Oamenii s-au adunat de o parte si de alta a zidului dandu-si cu părerea despre cine l-a construit si care este rostul sau. Au încercat sa strige ascultand un răspuns din partea cealaltă, cativa mai temerari au vrut sa îl strapunga lovind cu niște ciocane speciale iar alții au pus cap la cap cele mai înalte scari pe care le-au găsit încercând sa sara peste el. Ba chiar S-au găsit cativa care au săpat luni de zile pentru a trece pe sub gard. Totul in zadar, era prea înalt, prea gros si prea adânc infipt in pământ.

Anii au trecut iar copiii de altădată au ajuns părinți, apoi bunici. In interiorul zidurilor la fel, generații noi au plâns si ras, iubit si urat unii pe alții. Cei din afara credeau cu tarie ca in interior sa afla fiinte ale căror puteri depășesc orice imaginatie; oamenii vorbeam chiar de un turn înalt in care erau păstrate cu sfintenie carti al căror conținut ar fi luminat multe din întrebările filosofilor lor. Între zidurile înalte ceilalți duceau o viața spartana. Circulau legende despre ape intinse si orizonturi atât de largi încât matematicienii s-au simțit datori sa le infirme existența prin calcule riguroase. Oamenii zidului, cum se numeau între ei, aveau mai mult de 20 de cuvinte care descriau verticalitatea, inaltimea sau adancimea. Nu era ingaduit a te gândi la bogatiile pe care unii eretici le descriau "dincolo", vorbind in soapta ascunsi in vegetatia deasa care îmbraca acum zidul. Inteleptii si cei mai bogați traiau in mijlocul comunității, in zona in cade ziua era mai lunga iar soarele lumina mai mult; cei mai săraci locuiau lângă zid si in cavernele sapate adânc in pământ. De partea cealaltă bogatii traiau departe de umbra zidului iar saracii tot lângă acesta.

Tinerii nesabuiti din ambele părți încercau sa urce cât mai sus pe zid -"munte" cum ii spuneau acum cei din afara- si mulți murisera cazand in gol. Era doar o faza trecătoare in viața ori oricărui adolescent iar societatea aștepta rabdatoare ca timpul sa inlature aceste acte necugetate. Foarte putini ajungeau insa a starui cu incapatanare in a escalada acest dat, iar ingrijorarea inteleptilor crestea pe măsura ce acești nesabuiti adunau tineri in jurul lor. După un timp, au fost decretati nebuni si au fost izolati in case special construite sus pe zid, acolo unde tinerii nu puteau ajunge. Era, știa chiar si orice copil, o prostie sa crezi ca zidul se încheia undeva. Preotii din interior spuneau ca era darul lui Dumnezeu spre ai proteja pe oameni de soarele tot mai puternic. Fiecare nou-nascut avea numele inscris pe o piatra tot mai sus, iar sub piatra sa erau pietrele parintilor, bunicilor si strabunicilor. Si cu fiecare nume nou oamenii urcau tot mai sus pe zid, tot mai aproape de ceata deasa in care acesta se pierdea si pe care inaintasii lor o priveau cu un amestec de spaima si curiozitate.

Iar intr-o buna zi...