.
Era intinsa pe pat, la vreo 25 de ani, cu ochelari, asteptand cu anxietate sa afle ce se intampla cu sarcina. Alaturi pe fotoliu un baietel de 3 ani conversa zgomotos cu tabletul pe care tatal, un munte de om cu maini muncite, i-l tinea in fata. Asteptau sa afle de ce tehnicianul de la ultrasound le spusese ca ceva e altfel.

Si era altfel. Li s-a spus ca ceva e in neregula, ce cel mic s-ar putea sa aiba o formatiune care ar putea impiedica buna dezvoltare, dupa cum arata raportul de la US. S-au dat procente care probabil nu le spuneau nimic pentru ca intrebarile aratau dorinta de a crede ca totul e doar un episod care va trece. Bineinteles ca s-s subliniat cu tact ca tot ce se spune are doar titlul de sfat, hotararea sta in mainile lor, ale pacientei de fapt.

Apoi s-a decis: let me show you what we're explaining. Un aparat portabil de ultrasound a fost adus in salon, pentru ca o imagine face cat o mie de cuvinte.

E impresionant sa fii martor -si nu o spun ca observatie stiintifica ci ca om- al momentului in care o certitudine inlocuieste oceanul imens si involburat al dubiului. Ei bine, daca ar fi sa iau un instantaneu emotional al acelei clipe, as spune ca in ochii mamei tonul de anxietate s-a transformat in tristete (probabil ca in interior simtise deja ceva, stia intuitiv) iar tatal, avand grija in acelasi timp de baietelul care radea/vorbea zgomotos si fara sa realizeze, normal, ce se intampla, a inceput sa planga cu lacrimi grele, tacute, asa cum pot izvora numai dintr-un adevar care face totul clar.

Un medic prost ar fi enuntat precipitat o parere de rau, ar fi scos stangaci ultrasoundul din camera si ar fi plecat rapid. Dar pentru ca inainte de a fi medici suntem oameni, sau pentru ca de fapt medicina adevarata inseamna in momente grele stiinta+omenie, tatal a luat mana mamei si cea oferita de medic la propriu si impreuna, tinandu-se de mana, au discutat ce se intampla si ce inseamna si ce se poate face.
.