Ciresul

Cu mult, mult timp in urma romanii puneau piatra de temelie a unei mici asezari teminate in -um, intr-un colt al Dobrogei. Peste 2000 ani am ajuns eu acolo si am gasit un lac imens, o padure ca o semiluna in jurul lui, iar in padure un cires.

Nu era un cires obisnuit si nu am auzit de nimeni sa se fi urcat vreodata in el. Isi aducea singur crengile pana aproape de pamant, pe partea care inca mai traia. Era inalt si gros iar pe mijloc se vedea o cicatrice mare, neagra, facuta de un fulger prin anii 70'. Privit de catre oameni cu respect, ciresul statea ca reper la inceputul padurii a carei intrare o pazea alaturi de a doua cismea, mai tanara decat copacul. Izvorul se scurgea lin spre acesta din urma, pierzandu-se apoi intr-un stufaris abrupt pe care il hranea pana sa se piarda in lac.

Generatii intregi au poposit sub acest cires si nimeni nu stia prea bine cat este de batran. Mosii satului priveau catre cismea si spuneau ca are vreo suta de ani, iar ciresul era acolo inainte de aceasta. La fel ca a treia cismea, situata undeva in inima padurii, ciresul isi pierdea tineretea in aceleasi vremuri in care un Voicu isi scria cu chirilice dedicatia deasupra izvorului.

Spun a fost, era, pentru ca ciresul nu mai este. A fost se pare taiat de cativa tineri care vroiau lemne de foc, rapid, cu niste drujbe. E greu de imaginat peisajul acela fara el, persista in minte amintirea unei furtuni groaznice in care ne-am temut sa ne adapostim sub crengile sale. "A mai fost trasnit odata!", ne-am spus privind spre dansul cu un amestec de teama, superstitie si respect. Ne-am strans prastiile si arcurile mai aproape si am indurat ploaia torentiala langa izvor, timp de cateva zeci bune de minute. Era o ploaie calda de August, iar pe atunci nu aveam grija mobilelor sau a laptopurilor. :)