Dilema distribuitorului de ziare

Nici macar nu sunt sigur ca "distribuitor" este cuvantul potrivit, poate "impartitor" e mai bun.

Zi de zi, trec din cladirea A in care am biroul spre cladirea B. Daca as fi un excelent time-manager (ceea ce nu prea sunt) as folosi ca mai toata lumea civilizata pasarela ce leaga respectivele cladiri. Avand calitatea de mai sus in cantitati neglijabile, eu merg pe afara, pe trecerea de pietoni care imi scurteaza drumul cu vreo 3 minute, esentiale in sistemul meu de valori.

Ei bine, exista 3 probleme majore cu trecerea aceasta de pietoni: iarna (there's nothing I can do about it), trecerea in sine (trebuie sa ma gandesc cati dintre soferii care incep sa franeze pe cele 6 benzi sunt cu adevarat multumiti de sistemul medical) si John, impartitorul de ziare gratuite de langa trecerea de pitoni (nu il cheama asa, dar sa-i spunem John, ok?).

Povestea tumultoasa a relatiei dintre mine si John a inceput acum vreo 2 ani jumate. La inceput, am acceptat ziarul zilei, il citeam in pauza de masa. Apoi am descoperit ca exista wireless signal almost in every corner, asa incat John si produsul sau au trecut pe planul 2. Eu am fost ok cu asta, John nu.

Nu numai ca nu a fost, dar intr-o buna zi cu soare, mergand cu 50kmh spre B adancit in ale mele, am remarcat deodata ca e umbra. Era John - are vreo 1.90m si obezitate grI I presume- care se priponise cu ziarul in fata mea, intr-o pozitie care m-ar fi facut sa pierd vreo 5 secunde bune ptr a-l ocoli. Cu un zambet larg imi intindea ziarul. Am uitat sa va spun ca John pare in jur de mid 20s si este inocent, ca sa nu spun mai simplut intelectual (asta nu il face mai putin simpatic). Am zambit si facut semnul universal de HALT cu mana si mi-am vazut de drum. A doua zi, aceeasi faza, asa incat m-am hotarat sa ii ofer o explicatie sumara - "you know John, I just can't go into meetings with your paper under my arm, right?" Always in garda, J imi da replica in cateva secunde: "But I'm sure some of your colleagues would like to read it during these meetings!" Am ras probabil un pic mai mult decat trebuia, i-am zis " hope what I have to say is not so boring" - dar, ma gandeam ca poate amicul meu nu e asa de lipsit de resurse cum credeam. Si asa a inceput un fel de conversatie haiku-like pe care o purtam aproape in fiecare zi. Azi mi-a zis cu gura pana la urechi "I'll be 26 next month, I can't believe it. Can you?" Eram cat p-aci sa spun ceva nepotrivit such as "No, it's also hard to believe you're 26", dar i-am spus doar "Congrats" si am lasat natura mea uneori prea acida sa se odihneasca intr-un Cancun virtual, cu o sticla de bere buna in mana.