Dupa cum se poate usor observa din posturile mele, imi place sa comentez. Mult, discutabil uneori daca si util, potrivit, placut samd. :)

Un post al Alinei despre prieteni m-a facut sa intorc lupa spre mine si modul in care percep eu conceptul de prietenie. Mda, conform definitiei mele -romantate puternic- nu am nici un prieten (a se citi in afara familiei).

Au existat perioade de coerenta intre mine si alte persoane, iar daca cineva ar decupa doar aceste momente ar putea spune "ya, that's what I call friedship". Am cunoscut exact 3 persoane cu care puteam vorbi fluent, cu care ma intelegeam aproape fara sa vorbesc si pe care, da, as fi putut sa le sun la 2 noaptea sa le cer ajutorul (si invers). In timp drumurile ni s-au despartit si relatiile s-au racit incet dar sigur, in stilul acela balcanic in care si uiti ca prietenii aceia exista si te trezesti dupa 3 ani ca un copil care-si regaseste in pod jucaria preferata, se entuziasmeaza ptr 1 minut apoi incepe sa se intrebe ce i s-a parut asa de nemaipomenit la ea.

Cred ca doar in mod rar si intre persoane exceptionale pot exista prietenii eroice, genul care se pastreaza o viata. Este dificil sa pastrezi intensitatea relatiei la un nivel inalt dar in acelasi timp sa nu devina sufocant, sa pastrezi distanta perfecta astfel incat prietenia sa nu se prabuseasca in sine si nici prietenii sa nu se indeparteze in neant. Dar ce dorim in fond, prieteni sau prietenie?

Daca doresti prietenie, e usor. Poti forma lejer un frankenstein din perioade scurte de prietenii trecatoare astf incat tot timpul ai prieteni. Mediul social e atat de fluid incat chiar daca unele relatii se scufunda, alte "molecule" inlocuiesc imediat respectivele persoane atat timp cat nu esti de o excentricitate iesita din comun. Acesta pare sa fie modelul in vest, prieteniile par bazate pe trecatoare interese comune ale unor indivizi adusi intr-o comfortabila proximitate de miscarea brawniana sociala. Ca si cand ai incerca sa masori aria de sub o curba dar nu vrei/nu stii sa folosesti integrale, asa incat aproximezi curba cu o insiruire de segmente minuscule. Ai doua puncte ancorate in prietenie, dar nu e prietenie, doar o aproximeaza intr-un compromis acceptabil. Cand interesele diverg sau persoanele se indeparteaza din diverse motive, prietenia se rupe ca o legatura de hidrogen.

Daca doresti insa o legatura covalenta (sunt intr-o dispozitie "chimica" astazi :) ) situatia devine brusc dificila. In primul rand, ce motivatie ar avea cineva pentru a merge mai departe de modelul aproximativei prietenii descris mai sus? Ce interese atat de puternice ar impune loialitatea cuiva intinsa pe zeci de ani in care cu efort considerabil cele doua persoane sa urmareasca fidel acea curba a prieteniei reale? Din nevoia de suport, siguranta, intelegere? De ce lipsesc acestea in the first place? O persoana medie ca intelect si sentimente nu are nevoie de o prietenie reala. Nu are nevoie de suport prea mult pentru ca probabil nu are ambitii prea mari, nu are nevoie de siguranta pentru ca traieste intr-o calduta anonimitate, nu are nevoie de intelegere pentru ca nu are de transmis mai stiu eu ce chestii greu de inteles.

"Hey buddy, can I borrow your drilling machine? I'll get some beers afterwards and we could watch the game together "

As simple as that...