Primul pas "afara"

Am fost de cand ma stiu fascinat de strainatate. Totul a inceput cu istoriile pe care mi le spunea taica-miu in noptile fara curent electric si ger naprasnic cand singura mea distractie era sa il rog sa deschida gura sobei sa vad focul si jarul si sa-mi povesteasca. Aflam despre tari si popoare pe care mi le imaginam in detaliu, fiecare fraza mai adaugand un layer de culoare peste o foaie initial alba.

Apoi, cand eram ceva mai lucid si in ultimii ani de comunism, taica-miu a devenit cumva obsedat sa plece din Romania. Cum a inota Dunarea si a ne lasa pe noi in urma cativa ani nu ii suradea prea tare, a incercat sa plece legal in delegatie in tari exotice africane ca inginer. Fara succes insa, avea prea mult bun simt cat sa stie sa mituiasca pe cine trebuia sau sa devina "cumatru" cu persoanele importante. Gratie inteligentei si perseverentei, de fiecare data ajungea totusi pana intr-un punct foarte aproape de a pleca. Mozambic a fost prima astfel de destinatie posibila. Ma bufneste rasul gandindu-ma ca prima intrebare a fost cum ne aparam de lei, daca o sa traim -cum imi imaginam- intr-un fel de coliba din crengi cu acoperis din frunze de palmier. Mi s-s spus ca de fapt mozambicanii traiesc in orase destul de moderne, mai moderne decat Bucurestiul, cu blocuri inalte si o groaza de magazine cu lucruri colorate, cum nu a mai vazut nici un copil in Romania. "Ca in Neckerman" erau cuvintele maica-mii, si era de ajuns pentru ca stiam in detalii microscopice fiecare pagina, in special cele cu arme cu aer comprimat, jucarii si dulciuri. Am imbratisat atat de tare ideea incat intr-o buna zi unul din prietenii mei a venit cu lacrimi in ochi la maica-mea sa-l luam si pe el in Mozambic. Nu am plecat iar apoi a urmat o secventa din care au facut parte pe rand Marocul, Libia, Egiptul si alte cateva posibile destinatii fantastice. La fiecare, am invatat cate ceva despre istoria, limba, obiceiurile si bucataria locala (se pare ca nimic nu bate friptura de sarpe din Mozambic).

Cand Ceausescu a fost impuscat de fostii prieteni, i-am spus parintelui "hai sa mergem, acum putem". Plin de optimism, mi-a replicat vesel ca "nu mai e nevoie, acum o sa fie democratie". A sugerat sa mai asteptam putin, lucrurile se vor limpezi rapid. Ciudat, un om foarte inteligent si cult, cred ca a suferit mereu de lipsa unei anumite doze de nebunie si impulsivitate pe care eu, nefiind tot atat de cult ca dansul, mi-o pot permite.