Exista oameni carora nimic nu le este de ajuns. Eu sunt unul dintre ei.

Ma simt confortabil in anonimitatea blogului, pot spune ce gandesc liber si direct. Asa ca, intre un meeting si alt meeting, iata-ma la confesor :)).

Unii dintre noi se multumesc cu ce au, iar aceeia -cei onesti, nu cei care mimeaza multumirea- sunt cei mai fericiti in multumirea lor statica. Altii vor o multumire dinamica, merg pe spinarea unui crocodil gigantic, cand urca in multumire, cu fiecare realizare ajungand in alt plan, cand coboara, observand ca in planul in care tocmai au ajuns nu mai sunt cei mai semnificativi. Bineinteles ca realist vorbind, intotdeauna vei avea unii deasupra si altii sub tine (figurat vb :)) ), iar evolutia personala te urca pana in punctul maxim, dupa care ar trebui, cel putin filozofic vorbind, sa devii unul din cei multumiti de starea lor.

Ce te faci insa cand, in drumul tau, in ambitiile care sunt poate indreptatite pentru tine, atragi si pe altii? Mai grav, ii faci sa creada ca pot mai mult decat de fapt pot? Ce faci cand respectivii nu mai pot urca, si raman suspendati intr-un plan pe care tu tocmai te pregatesti sa-l parasesti urcand, iar respectivii nu au resurse sa il mentina, dar nici nu pot sa coboare pentru ca deja au uitat drumul iar planul lor maxim, real, este pierdut in urma? Mergi in continuare si ii lasi ca un sofer cerandu-i pasagerului sa coboare, noaptea, in plin desert? Iti intarzii evolutia si aloci o parte din resursele tale ajutandu-i sa-si mentina nivelul actual? Faci un efort de diplomatie si ii readuci cu picioarele pe pamant, dupa ce ani le-ai instilat subliminal ca pot mai mult, ca trebuie mai mult?

Fratii Becali ar spune ca sunt un idiot, dar consider ca una din calitatile mele este loialitatea. Pur si simplu nu pot sa abandonez pe cineva f apropiat, chiar daca as progresa poate mult mai rapid altfel. Nu, nu sunt un munte de moralitate, oricat mi-as dori sa fiu. Dar ma justific in fata egoului meu cu argumentul ca, daca sunt atat de superior cum ma pretind, voi gasi o solutie (realist, stiu ca o sa mi se infunde cand mi-oi gasi limita). Mda, cred ca daca sunt responsabil, voi ajunge acolo unde vreau cu toate intarzierile -de fapt generate tot de mine, de natura mea analitica si extrem, extrem de critica si rece uneori. Cred in teamwork, dar natura mea individualista ma face sa am un numar minim de teamplayers, care - ce teamwork o mai fi si ala- trebuie sa urmeze in mare directia pe care o consider corecta, si pe care totusi o pot schimba f rapid in lumina unor noi informatii -very confusing for the rest. Sunt in general flexibil, dar -atentie- ma pricep incredibil de bine sa intorc argumentele in aproape orice directie doresc (recunosc ca nu merge cu oameni f inteligenti).

Ei bine, am ajuns recent la concluzia ca trebuie sa renunt la a gandi in termenii de mai sus in ceea ce priveste o fiinta apropiata. Exista persoane la care tii atat de mult incat merita sa iesi din tine. Ciudat, am crezut ca va fi greu, dar un zambet sterge tot efortul :) .