Flashback

De cativa ani, vorbesc cu ai mei la modul "mecanic". Ii sun din cauza reminder-ului din Outlook, conversatia este incredibil de monotona, ei ma intreb ce fac, eu ii intreb ce mai e prin Mangalia. Dar adevarul este ca ii iubesc numai de la mii de km, iar de indata ce interactionam abia ma abtin sa nu inchid telefonul. Uneori il inchid; cand eram mai "tanar", aruncam cu el in perete de enervare (cam vreo 4 telefoane au "pierit" in felul asta).

Din an in paste ma asez comod pe canapea si joc pe psihologul cu mine insumi, incercand sa descifrez sursele aversiunii mele fata de ei. Nu e nici un mare secret, imi amintesc nedumerirea de pe la vreo 7-8 ani (ca pana atunci i-am vazut de vreo 20 ori), cu maica-mea folosindu-ma ca element de santaj emotional (clasicul "imi iau copilul si plec la mama"). Dragi mei parinti, oameni inteligenti de altfel, m-au privit mereu ca pe o celebra vaza din sticla de Murano, avand valoarea prezenta numai pentru ca ei au  suflat in bucata aia amorfa cu maiestrie. Prin "maiestrie" intelegeti foi rupte in clasa 1, ascultat la poezii printr-a 4-a, facut scandal ptr note<8 in liceu. Ceea ce nu se potrivea in patul lui Procust al convingerilor parintesti era intampinat cu un prompt "cat timp esti sub acoperisul meu...". Bineinteles ca au fost si multe momente fericite, cu atat mai fericite cu cat eu eram mai "controlabil".

De pe la vreo 16-18 ani, fraza cu "acoperisul" devenise cam prea frecventa. Am hotarat sa "evadez", si am plecat la facultate in Bucuresti. A fost o mutare inspirata, orgoliul lor era hranit de statutul meu de student cu note mari (unele erau puse de mine in carnet :) ), iar eu aveam in sfarsit liniste. Mi-am dorit un computer -cam toti aveau in jur; l-am obtinut dupa cateva luni de certuri. Am vrut apoi o masina: a durat cam 1 an, mi-au luat o dacie de 20 ani, platind cam 1/10 din pretul hainei din blana a maica-mii (deh, daca nu-mi tineam pliscul-nici eu nu eram usa de biserica- si i-am spus ceva in genul "vezi sa nu intri in catedrala, sa nu te confunde aia cu Brancoveanu'... ). Mda, in timpul respectiv ai mei castigau mii $/luna, iar orice tentativa a mea de a gasi finantare minima in proiecte de altfel ok, era intampinata cu "dar noi te iubim atat de mult, ce iti trebuie X"? Orice zi era un sir de telefoane la care raspundeam intr-un bloc de 1:10. Traumatizant :) . Una din fanteziile mele devenise -inainte de a nu-mi pai pasa- aceea de a trimite un cec prin posta cu suma probabil cheltuita de respectivii pentru educatia/intretinerea mea, urmata de o scrisoare scurta dar dura. M-am maturizat intre timp, am hotarat sa am o relatie cu ei cat de cat acceptabila; credeti-ma, nu e usor deloc.

Multumesc lui D ca am reusit prin propriile mele forte (+D :) ) sa plec din tara, partial si pentru a nu mai depinde financiar de ei in nici un fel. Am mers pana acolo incat nu au stiut ca voi pleca pana in ultimele zile; mi-am platit singur examenele si ma plimbam prin Bucuresti ca un miliardar excentric -e un pic de nebunie in asta, recunosc- trecand calm si zambitor printre oamenii stresati pe care stiam ca nu-i voi mai vedea in cateva zile. Am sunat acasa -poate a fost si un gen de razbunare- si le-am spus ca am o veste importanta; nimic mai mult, in ciuda staruintelor. Am ajuns la ei, si le-am trantit bomba: in 10 zile plec peste ocean! "Nu se poate, iti trebuie viza, pasaport! -erau in buzunar. Iti cumparam noi post, facem, dregem!" Le-am spus franc ca nu ma intereseaza, am gasit sprijinul necesar in alta parte, iar ajutorul conteaza atunci cand ai nevoie de el, nu cand nu ai. Au simtit ca nu mai au nimic de spus, iar atunci am indulcit discursul oferindu-le, civilizat, o cale de iesire respectabila; nu avea rost sa intru in copilarii a la Dumas.