Nu va cer sa va imaginati lumea ca fiind carata pe spatele unui elefant care-si sprijina fiecare picior pe cate o testoasa imensa inotand in ocean (banuiesc sincronizata cu celelalte 3 surate). Nici nu va invit sa impartasim alte perspective complicate asupra vietii, mortii, lumii - in fond nici unul nu stim nimic, iar daca am sti nu am avea limbajul adecvat pentru a transmite. Ceea ce incerc sa transmit acum este nevoia de simplitate.
Uneori eu nu ma simt eu, uit ca exist. In momentele astea, "eu" sunt o mare de mici intrebari, probleme, alegeri, activitati. Vorbesc cu "mine" in gand, ma intreb cum sa fac asta sau aia, dar e ca si cum as fi la ghiseu cu mine insumi, profesional, nu intim. Imi raspund ironic uneori, alteori ma bat parinteste pe "umar". Nu, nu sunt schizofrenic :) . Dar din ce in ce mai mult simt ca eu nu mai am timp sa fiu eu, pur si simplu. Sa stau si sa ma uit la stele si sa nu gandesc nimic, doar sa simt, sa ma simt. "Eu" am devenit un grup format din 2 entitati, una care gandeste o actiune iar alta care executa fara prea multe discutii.
Zilele trecute de ex, coboram niste scari si deodata am realizat ca am picioare :). Eram sa cad, stiu, pare de-a dreptul hilar si chiar este. Acum mai uitam ca niste chestii se misca pe tastatura, mda, probabil ca sunt mainile mele. Ceva parca nu e natural in toata povestea asta, ma intreb cine/ce sunt eu si ce caut aici, de ce nu in alta parte, de ce acum? Bineinteles ca nu inteleg, dar am senzatia aia frustranta ca raspunsul e chiar in fata mea si eu pur si simplu nu il vad. Ma mai gandesc ca poate ar trebui sa merg inainte si sa nu iau in seama "neregularitatile" observate, si chiar o fac de cateva ori pe saptamana. Dar daca pierd ceva totusi mergand inainte fara sa ma uit in mine? Daca ma distantez mai mult decat ar trebui de mine insumi?
No comments:
Post a Comment