Prima vizita in Romania

eu, dupa 3 ani in afara, iau avionul cu destinatia Bucuresti. Escala, ca de obicei, in Frankfurt. Tot ca de obicei, granita dintre cele 2 lumi, vest si est, este bine demarcata de trecerea din holurile largi si luminoase ale partii mai civilizate spre terminalul intunecos, saracacios si plin de chinezarii al Europei de est. Ca sa ajungi insa in terminalul asta, treci printr-o experienta pregatitoare: coada de la security. Nu e nevoie sa spun ca este inghesuita, ca apar, in mod traditional romanesc, diversi care incearca sa intre in fata - avionul tot la ora aia pleaca, anyways. Pentru cine are aparat auditiv performant si un pix, povestile auzite acolo sunt adevarate lectii de supravietuire in vest, inflorite bineinteles.
Avionul spre Bucuresti, intotdeauna destul de mic, este invadat de calatori. Spontan apar mici certuri pe locurile ptr overhead luggage, mai putine totusi decat ma asteptam -semn promitator :) . Se face ora de plecare spre B, nici o miscare. Dupa inca vreo 30 minute, pilotul anunta ca vreo 3 pasageri nu sunt prezenti, inca sunt asteptati, deci vom intarzia; ne asigura ca, desi probabil 3 cocori din vreo specie rara vor muri cu ocazia asta, am putea recupera intarzierea in zbor. Peste inca vreo 40 minute apar si cei 3 crai, cu ditamai bagajele de mana (numai la romani poti sa apari cu astfel de volum si sa pretinzi ca e "de mana"), in oftaturile si comentariile celorlalti calatori :) .

Ajungem in Bucuresti pe la 12 noaptea. Din 2 bagaje, unul a hotarat sa divorteze. Ma asez la coada celor cu bagaje recalcitrante. F nervos. M-am calmat povestind cu ailalti de la coada. Destul de operativi totusi cei de la birou, ma anunta ca bagajul meu a fost vazut in Frankfurt. Fericire mare, le spun ca o sa vin eu sa-l iau cand e disponibil in B. Si, pe la 2 noaptea, ma indrept spre iesirea dinspre sala de asteptare, uitandu-ma cam incruntat spre bietii ofiteri vamali, care n-au mai zis de fapt nimic.

Pupat parinti, urcat in masina, pornit spre estul Romaniei. Al doilea stop, prima injuratura -era taica-miu la volan, ce-i drept nu a demarat in tromba cand s-a pus verde. Ma sui eu la volan, desi eram cam obosit dupa atatea ore de zbor. Ajungem in orasul nostru frumos, descui usa, apuc shoricarul grasut de trompa ca sa-i urez bine te-am gasit. Mananc ceva, ma indrept spre sufragerie (nu ii spun living :) ), e ora 7 am, nedormit de vreo 36 ore. Deodata ceva mi se pare suspect: ceilalti membri ai familiei se aseaza pe canapele, ca la teatru. "Hai sa ne povestesti!" cade fulgerul lui Zeus peste mine. "Stai sa dorm si eu, cand ma scol povestesc." "Aa, pai te-am asteptat atata, si tu nu vrei sa spui nimic?!" rasuna voci contrariate, putin iritate chiar. Stati mai fratilor, n-am mai dormit de cateva zile, abia ma misc, aveti un pic de rabdare. Ma rog, a iesit putin mai ciudat, ca deh, rabdarea nu e pct meu forte si recunosc cinstit asta.

Orasul e cum il stiam, poate mai mare discrepanta magazine pretins luxoase (care vand tricouri de 10-15$ din vest cu 30-50$) si ceva degradare arhitecturala. Un mare pct in plus sunt cafenelele, una chiar avea wireless (cred ca era dial-up, ca abia am putut sa ma loghez la yahoo mail). Mi-a placut sa revad anumite zone vechi, am urcat iarasi in turnul moscheei, am mers la muzeul de istorie, am mancat pe-afara spre disperarea maica-mii (ce sa fac, nici nu-mi place cum gateste dar nici nu vreau sa o refuz face to face, i-as rani sentimentele). Iar o sa amintesc cafenelele, mobilate vestic dar totusi cu o atmosfera usor orientala, mai putin "precise". Am "vazut" pentru prima oara cladiri pe langa care am trecut de mii de ori inainte fara sa le observ, am studiat oamenii din jur, mi-am vizitat bunicii in cimitirul lor ingramadit (am salutat si pustiul de cativa ani "cazat" langa ei, crucea nu se mai vedea de tufisuri dar stiam ca era acolo), m-am uitat la mare ore in sir -  nu fumez, dar n-am putut sa rezist sa nu trag dintr-o tigara faina stand cocotat pe un bolovan in mijlocul unei plaji semi-pustii.

Apoi, dupa vreo saptamana, am plecat spre Bucuresti. Am vrut sa ma intalnesc cu cativa fosti colegi, nu am vazut decat jumatate, restul, f buni prieteni in trecut, nu au gasit timp; poate or fi crezut ca o sa apar cu un ceas de 500$ la mana si imbracat in Gucci de sus pana jos, privindu-i cu dispret... Adevarul e ca ma intrebam cum sa ma port cu prietenii, daca as plati eu poate ar considera ca sunt snob, daca nu ar crede oare ca nu-mi pasa de ei, acuma cand vin de peste ocean?!

Bucurestiul mi s-a parut mai alambicat decat il stiam, mai multe localuri/nelipsitele cafenele/"luxosul" KFC+MAC/ Pizza Hut/Sheriff's Pizza (nu mi-a mai placut, vedeti, poate chiar eram snob :) ). Centrul "istoric" era o ruina, cu ierburi care cresteau dintre caramizile mancate de timp ale unor hanuri balcanice relativ vechi. Am facut slalom printre caini, oameni, m-am plimbat cu metroul fara sa am o tinta, am "blend in" imbracat ca ei si doar cu cateva milioane in buzunar, ca sa fie mai autentic :) . Apoi am hotarat sa merg la munte.

Am ajuns in Busteni, apoi in Sinaia. Am urcat la Babele -era vara- si am fotografiat pe platoul Bucegilor urmele unor melci nascuti cu mult inainte de acesti munti, pe vremea cand dinozaurii pitici ai Transilvaniei se balaceau voiosi in marea Thetis. Am vrut sa merg la Hotel Pestera, nu mi-a placut atmosfera si oamenii. Un nene mi-a recomandata schitul de langa hotel, si am mers acolo din curiozitate, dar era intr-adevar super, o treime de pret in aceleasi conditii, inclusiv cable TV! Mancare nu era, asa incat un timp am mancat la hotel. Apoi m-am gandit ca de ce n-as manca la manastire, si am vb cu Mimi, o batranica simpatica, sa ma puna pe "meniu" :) . Super mancare, de zece ori mai buna decat la hotel. Am intrat in pestera din spatele manastirii, f faina cu biserica aceea din pantecul ei intunecos. Nu sunt credincios decat de forma, dar a fost o experienta interesanta sa merg la juma de slujba in biserica aia mica; n-am rezistat mai mult, dar a fost frumos.

Apoi am parasit muntii si am mers un pic prin Transilvania, cu lista mea de fortificatii/biserici sasesti. Am tras de prieteni sa vad jumate, daca era dupa mine ma opream in fiecare sat. Am ajuns in Sibiu, mult mai frumos decat il stiam, mai civilizat si renovat. Am mancat superbine in Piata Mica, mi-am luat fasole cu costita afumata vreo 3 zile la rand :) . M-am intors prin Brasov-Buzau, frumos drum, plin de serpentine.

Reajuns acasa, mi-am vizitat restul familiei. Primul sfert de ora, pupaturi cam sfioase -parca ii vizita mumia lui Tutankamon- am dat ceva gifts. Intrebare de baraj: "n-ai adus si tu un telefon, ceva?". Nu adusesem, asa era. Venisem sa-i vad, e drept ca celor f apropiati le adusesem laptop, dar oricum cei vizitati acum nu stiau de asta. M-am simtit ciudat, dar i-am inteles. De fapt ajunsesem la ei si pentru ca stateau acum in casa bunicilor, vroiam sa o mai revad, sa simt peretii aia si sa il "vad" pe bunica-miu fumand in clasicul lui fotoliu din piele falsa de langa soba, sa-i "vad" zambetul cand apaream dupa luni de absenta prin Bucuresti. Nu mai era acolo sentimentul asta, casa era "renovata", in curtea mica ciresul meu era de mult taiat iar radacinile ascunse sub o placa de beton -ce nevoie e de iarba si flori, cand poti sa-ti pui masina in curte? In curtea din spate, unde era scara spre podul in care ma refugiam in pijama in timp ce bunicii credeau ca dorm, nu mai era nimic. Am aflat ulterior ca au aruncat cartile si caietele vechi pe care le citeam in pod, printre panze de paianjeni albicioase in lumina aia palida care strabatea ochiul de geam miop. Oamenii nu se schimba, daca ii cunosti cu adevarat iti dai seama ca vei gasi intr-un batran de 80 ani acelasi tanar, copil; isi schimba mastile, unii par ca devin acele masti crezand in ele cu disperarea dorintei de a fi ceea ce vor sa fie.

Am plecat din Romania mimand tristetea fata de ai mei, dar in sinea mea bucuros ca ma intorc acasa. M-a intristat instrainarea, este sentimentul acela ca iubesti dar nu mai comunici cu obiectul iubirii; e de ajuns uneori, in fond fiecare are drumul sau, iar acceptarea acestui fapt tine de maturitate. Inteleg si stiu multe din cele ce tin de tara asta, legat de motivele pentru care lucrurile se intampla asa cum se intampla, de ce sunt tinute in starea in care sunt. Sunt motive intemeiate din anumite puncte de vedere pragmatice si individualiste, o increngatura de mici entitati binare interes-santaj. Am plecat pentru a ma salva pe mine si cei din jur, nu financiar, ci mental. Vizita in tara mi-a reconfirmat decizia. Da, din pacate numai inteligentele cu adevarat superioare vad logica eticii si frumosul binelui -ar rade unii in hohote daca ar citi asta- iar cei care demonstreaza asta in romania sunt destul de rapid redusi la tacere, de la un nivel incolo.